,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{—Şi mi-i necaz, adăugă el, că te joci cu propria-ţi viaţă.}

^{— Fiecare ne jucăm, mai bine sau mai prost, ro­lurile în care am fost distribuiţi, filozofă ea. Dar nu despre asta-i vorba. Important e ca rolurile viitoare să fie mai izbutite.}

^{— Mă bucură! exclamă Rolo sincer. Din toată inima ţi-o spun! Dacă mai poţi gândi astfel, după lovitura pe care ai primit-o, te felicit!}

^{— Îţi mulţumesc, rosti Dana.}

^{Şi cum păşeau alături, pe strada mare, ingineriţa îl apucă pe Rolo de braţşi-l strânse uşor, în semn de recunoştinţă. Biologul, mişcat de gestul ei, bătu camaradereşte cu palma peste degetele lungi, subţiri, ale ingineriţei. Dar aceasta îşi desprinse numaidecât mâna şi se răsuci iute, ca un resort, strigând în gura mare:}

^{— Pavel! Mitrofan! Xenofont! Ia veniţi încoace!}

^{Tinerii pescari, care încercaseră să se furişeze pe-o uliţă laterală din calea ei, se opriră. Cel mai îndrăz­neţ, Mitrofan, întrebă cu un aer nevinovat:}

^{— De ce să venim, tovarăşă ingineră?}

^{— Vă spun eu imediat.}

^{Tinerii se codiră câteva clipe, apoi se apropiară cu paşi legănaţi.}

^{— Ai auzit ce ispravă mi-au făcut? se plânse Dana lui Rolo.}

^{— Iar vorbiţi aşa? îi ripostă Mitrofan.}

^{— Dacă mă socotiţi o proastă, vă dau eu pe mâna şefului de post, îi preveni şefa secţiei piscicole.}

^{— Se poate, tovarăşă ingineră? ripostă iarăşi Mitrofan.}

^{Dar Pavel, cel mai posomorât dintre ei, dădu un ghiont semenului său, strecurându-i printre dinţi:}

^{— Taci dracului din gură!}

^{— Pavele, se adresă atunci Dana acestuia. Te rog să înţelegi că nu-ţi vreau decât binele.}

^{—Ştiu, tovarăşă ingineră, făcu tânărul pescar, ridicând spre ea ochii mari, albaştri.}

^{— Vă rog din suflet să vă astâmpăraţi, le ceru Dana. V-am scăpat o dată de bucluc, dar a doua oară...}

^{— Am înţeles, tovarăşă ingineră! conchise Pavel. Vă mulţumim! Bună seara!}

^{Ceilalţi îl urmară cu paşi mari, nehotărâţi.}

^{La rândul lor, Dana şi Rolo se îndreptară spre piaţa din centrul satului.}

^{Un tânăr pletos, îmbrăcat fistichiu, cumpărase un coş întreg de seminţe prăjite de floarea-soarelui şi-l împărţea darnic, în dreptul căminului cultural, droaiei de copii din jurul său. Dolofani, pistruiaţi, cu părul galben ca paiul griului, puştii satului îşi umpleau fără sfială buzunarele cu seminţe şi-l cer­cetau în acelaşi timp pe tânăr. Unii îi pipăiau îmbră­cămintea, alţii pletele blond-roşcate.}

^{— Nene! auzi Dana pe unul din puşti întrebându-l pe darnicul tânăr. Mata o să te faci popă?}

^{— Care „popă”? îi replică alt puşti, vădit nemul­ţumit de neştiinţa celui dintâi. Nu vezi că-i cowboy?}

^{— Fără pistoale? se împotrivi primul.}

^{—Şi fără cizme cu pinteni? interveni încă unul.}

^{— Am acasăşi cizme cu pinteni şi pistoale, îi în­credinţă tânărul.}

^{— Dar nu eşti cowboy? îl privi neîncrezător pri­mul puşti.}

^{— Ba sunt!}

^{— Atunci de ce vorbeşti ca noi? stărui puştiul. Cowboy-i vorbesc americăneşte.}

^{—Şi eu vorbesc... americăneşte, dar ştiu şi româ­neşte, îl lămuri tânărul.}

^{— Nene! îi ripostă puştiul care nu se lăsa păcălit. Eşti dumneata şmecher de Bucureşti, dar nici pe noi nu ne „duci” cu un pumn de sămânţă... Iar dacă spui mai departe minciuni, îţi dau sămânţa înapoi, mai adăugă acesta jignit.}

^{— Gata! se învoi tânărul. Nu vă mai mint!}

^{— Ai încurcat-o, poete, interveni în clipa aceea şi Rolo Miron.}

^{— Afurisiţi copii! constată Sergiu Boniga.}

^{Iar când dădu cu ochii de Dana Voicilă, îşi luă un aer grav, înclinându-se respectuos. Ingineriţa îi răs­punse cu o scurtă aplecare a capului. Biologul se grăbi atunci să-l prezinte pe Sergiu:}

^{— Un viitor clasic al poeziei româneşti vrea să te cunoască, Dana.}

^{— Pe mine? se arătă ingineriţa surprinsă.}

^{— Mă numesc Sergiu Boniga, se prezentă singur, un pic ostentativ, poetul.}