^{— Mama! hohotea femeia. Mama...}

^{— Ce-i cu ea?}

^{— E foarte... foarte grav bolnavă!}

^{— Unde-i acum?}

^{— În spital... La oncologie.}

^{— Nu mai spune! rosti Cernica dezolat. Aşteaptă-mă, te rog, la hotel! Iau o maşinăşi-ntr-o jumă­tate de oră sunt la tine.}

^{— Vino! mai izbuti să adauge Geta cu glasul înecat în lacrimi.}

^{„Asta-mi mai lipsea!” îşi zise gazetarul mâhnit, în timp ce aşeza în furcă receptorul telefonului public. Se grăbi apoi să iasă din clădirea aeroportu­lui şi să caute un taxi.}

^{— Hotel „Union”! indică el zorit şoferului.}

^{Maşina se înscrise curând pe autostradă. În drum spre centru, Cernica începu să-şi facă un sumar al treburilor care-l aşteptau: o vizită la editura care-i publica volumul de povestiri, alta – la institutul de cercetări la care lucra Rolo Miron şi-a treia – la securitate, la căpitanul Cornel Voinea. Georgeta Parascan însă avea prioritate.}

^{Gazetarul aflase de sosirea acesteia în Bucureşti cu două zile în urmă, când se mai găsea încă în Deltă, în satul de pescari. Obţinuse cu chiu cu vai, de la postul telefonic local, o convorbire cu redacţia sa. Cu acest prilej, un coleg îi comunicase laconic:}

^{— Te-a căutat vocea blondă din provincie... E în Capitală... Vrea să te vadă neapărat... Mi-a lăsat şi adresa... Zice că stă mai mult.}

^{— Are vreun necaz? se interesase Cernica.}

^{— S-ar putea... Avea o voce cam obosită... Dar am fost discret şi n-am cerut amănunte... I-am pro­mis că voi face imposibilul ca să iau legătura cu tine... Ai fost inspirat, tăticule, dând acest telefon... Să mai zică cineva că nu există telepatie!}

^{Anghel Cernica era nerăbdător să-şi reîntâlnească „iubirea-i neîmplinită”. Era expresia lui favorităşi-o folosea ori de câte ori o vedea pe Geta Parascan. O cuprindea atunci tandru de umeri şi-o întreba:}

^{— Ce mai faci, iubirea mea neîmplinită?}

^{Dar sub tonul lui glumeţ se ascundea în fapt o pasiune veche, mereu împrospătată. Fiindcă profe­soara din orăşelul B. era femeia pe care Cernica şi-o dorea şi pe care-o aştepta de multişor. Răbdase un an, până ce Geta îşi sfârşise doliul după tatăl băieţe­lului ei, apoi încă un an de când se declanşase boala grea a mamei profesoarei.}

^{„Va trebui probabil să mai rabd încă”, îşi zise gazetarul.}

^{Şi era într-adevăr un om care ştia ce-i răbdarea, având credinţa fermă că, într-o zi, va fi şi el fericit.}

^{Geta Parascan aştepta cu sufletul la gură sosirea lui Cernica. Şi-n ciuda faptului că suferea din pri­cina mamei sale, care se afla într-o stare disperată, profesoara nu uita că era femeie tânărăşi că urma să-l întâlnească pe „bunul, blajinul, înţelegătorul şi credinciosul” ei prieten, Anghel Cernica. Gazetarul era singurul bărbat a cărei revedere o emoţiona. Îm­brăcase pentru el cea mai bună rochie şi cei mai frumoşi pantofi, apoi se cercetase în oglindă pentru a mai pune un pic de ruj ori pentru a îndrepta vreo şuviţă din părul ei blond, mătăsos. Auzi, în sfârşit, o bătaie discretă în uşă:}

^{— Poftim! strigă ea cu glasul tremurat.}

^{În prag era într-adevăr el, cel aşteptat. Cu statura-i înaltă, masivă, Anghel Cernica umpluse aproape în întregime cadrul uşii. Ochii Getei se împânziră de lacrimi.}

^{— Ce faci, scumpo? o cuprinse el tandru de umeri}

^{O sărută pe obraji. Geta îşi lipi, la rându-i, buzele subţiri de faţa lui mare, ovală, arsă de vânt şi de soare. Cernica ridică apoi uşor, cu arătătorul, bărbia femeii.}

^{— Ia să văd cum mai arăţi!}

^{Dar Geta nu-şi mai putu stăpâni plânsul. Cernica o strânse protector la piept şi-o bătu uşor, consolator, pe spate.}

^{— Haide, haide! se străduia el s-o liniştească Gata! Cu lacrimile nu rezolvăm nimic. Presupun căşi până acum ai plâns!}

^{— Dar ce puteam să fac? se smiorcăi ea.}

^{—Şterge-ţi ochii! o sfătui Cernica, oferindu-i ba­tista. Şi să stăm puţin de vorbă. Ai cumva o cafea?}

^{— Am comandat,}

^{— Foarte bine! Dar nu-mi place de loc cum arăţi! Îi ridică el din nou bărbia. Ai slăbit! Te-ai jigărit! Şi ştii doar că nu-mi plac femeile jigărite.}

^{— Dacă o pierd pe mama, sunt distrusă! se tângui ea.}

^{— Cu băiatul ce-ai făcut? schimbă Cernica vorba.}

^{— E în tabără.}

^{— De mult?}

^{— De-o săptămână. Izbucni apoi în hohote: Doamne, ce mă fac?}

^{— Deocamdată te muţi la mine, hotărî Cernica, înconjurând cu privirea camera de hotel. Iar când vine băiatul din tabără, îl aduci şi pe el în Bucureşti,}

^{— Cum o să fac una ca asta? se împotrivi pro­fesoara.}

^{— Uite-aşa! rosti Cernica hotărât. Luăm întâi micul dejun, îţi strângi după aceea lucrurile, plătim hotelul şi luăm un taxi.}

^{— Nici nu mă gândesc! făcu Geta cu o împotri­vire sporită. Doar n-am să-ţi vin pe cap cu întreaga familie!}

^{— Ba ai să vii, fiindcă asta-i singura soluţie, stărui Cernica. Gândeşte-te mai întâi la mama ta... N-o poţi lăsa singură, nu-i aşa? Ziceai că e în stare gravă?}

^{— Foarte gravă! confirmă Geta cu glasul stins.}

^{— Va trebui, probabil, să stai zile, săptămâni, poate chiar luni, la căpătâiul ei.}

^{— Am să stau, îl încredinţă ea. Dar am să-mi caut o cameră mobilată.}

^{—Şi băiatul?}

^{— Văd eu ce fac.}

^{— Dar catedra?}

^{— Am să cer concediu fără plată.}

^{—Şi din ce-ai să trăieşti?}

^{— Am ceva economii.}