^{— Vă cunosc, îl încredinţase bucuros recepţionerul.}

^{— Atunci fii amabil şi dă-mi o informaţie, îi ce­ruse gazetarul.}

^{— Cu plăcere! se oferise recepţionerul.}

^{— Cine ocupă camera 514?}

^{— 514?! se întrebase mirat recepţionerul. Dar de ce vă interesează tocmai camera aceasta?}

^{— Vreau să verific ceva.}

^{— Mă rog! se învoise recepţionerul mai puţin binevoitor. Cu toate că nu avem voie să dăm relaţii de această natură decât anumitor organe, pentru dumneavoastră am să fac o excepţie.}

^{Şi cu un aer nepăsător, începuse să parcurgă fi­lele registrului de evidenţă. Iar când ajunse la con­semnarea care-l interesa pe gazetar, recepţionerul rostise grav, ţuguindu-şi buzele:}

^{— E vorba de o pereche de tineri căsătoriţi care-şi petrece aici luna de miere.}

^{— Cum se numesc aceşti tineri?}

^{— Petreanu... Dorina şi Mihai Petreanu.}

^{— De unde sunt?}

^{— Din Târgovişte.}

^{— Ce meserie au?}

^{— El e inginer... lucrează în petrol... iar ea e profesoară.}

^{— Nu e vreo confuzie?}

^{— Ce fel de confuzie?! se arătase recepţionerul mirat.}

^{— Poate-i vorba de o altă cameră! insistase ga­zetarul.}

^{— Vai de mine! exclamase recepţionerul dezolat. Doar am tăiat şi chitanţa. Îmi amintesc bine. Vreţi să vă arăt chitanţierul?}

^{— Nu-i nevoie, renunţase Cernica vădit deza­măgit. Dar spune-mi, te rog, fiindcă zici că-ţi amin­teşti bine: Cum arată inginerul ăsta pe nume Pe­treanu?}

^{— Un bărbat tânăr, de vreo treizeci de ani.}

^{— Brunet? Cu barbă?}

^{— Cu barbă, dar nu chiar, brunet... Mai curând şaten.}

^{— Bine! Mulţumesc!}

^{— N-aveţi pentru ce! Dacă mai doriţi şi alte in­formaţii...}

^{Înapoiat în camera sa, Cernica se aşezase din nou la pândă. Nu era convins că pasagerul din camera 514 purta într-adevăr numele de Mihai Petreanu şi că era inginer petrolist din Târgovişte.}

^{„Ce naiba?! Doar l-am văzut bine! îşi zicea el. E cu certitudine Rolo Miron... Şi-n afară de asta, de îndată ce-am ieşit în balcon, s-a ascuns de mine... Pun mâna în foc că e Rolo Miron!”}

^{Pândise apoi zadarnic camera 514. Până la ora şapte, când trebuia să plece la aeroport, în balconul cu pricina nu mai apăruse niciunul din cei doi ti­neri căsătoriţi.}

^{„Foarte curios!” continuase Cernica să-şi depene suspiciunile.}

^{La şapte fix era gata de plecare la aeroport. Dar nu se îndura să părăsească Tulcea fără a afla „mis­terul camerei 514”.}

^{„Ia s-o sun eu pe Dana Voicilă”, hotărâse el pe loc.}

^{Primise legătura într-un sfert de oră. Dana era la birou.}

^{„Ce-ai păţit? îl întrebase ingineriţa cu oarecare îngrijorare. De unde vorbeşti?”}

^{„Din Tulcea”, îi răspunsese Cernica.}

^{„Credeam că eşti acasă, în Bucureşti!”}

^{„Plec acuşi cu avionul.”}

^{„Şi ce te doare?”}

^{„Ştii să fii fată discretă?”}

^{„Mormânt!” îl încredinţase Dana.}

^{„Eşti singură în birou?”}

^{„Absolut.”}

^{„Bun! Ce face Sergiu?”}

^{„Se ţine de şotii.”}

^{„Şi Rolo Miron?”}

^{„La fel.”}

^{„Unde sunt acum?”}

^{„Unde vrei să fie? În camera lor… Cred că mai sforăie...”}

^{„Eşti sigură?”}

^{„Dacă-ţi spun... Aseară am jucat cu ei cărţi până aproape de miezul nopţii, iar azi-dimineaţă, când am plecat spre birou, dormeau duşi, cu ferestrele larg deschise.”}

^{„E în regulă, Dana!”}