— De acolo venim, rosti Sergiu dezamăgit.
— Acu’ stau şi ele ascunse, presupuse Mitrofan. Da’ mai pe seară...
— N-aţi văzut cumva un răţoi mare? continuă să-i descoase Sergiu cu candoarea vânătorului de ocazie.
— Răţoi? făcu Pavel surprins.
— Unde-s raţe, trebuie să fie şi răţoi, rosti, sclipind ghiduş din priviri, Mitrofan.
— Cu bine şi poftă bună! îşi luă Nisip rămas bun.
— Umblaţi sănătoşi!
Sergiu porni dezamăgit pe urmele inspectorului. Pescarii îşi reluară prânzul.
— Ce răţoi or fi căutând? întrebă nedumerit Mitrofan.
— Ei ştiu, conchise Pavel nepăsător.
Pescarii mâncau încet, gospodăreşte, dar cu auzul treaz. Balta se cerea supravegheată. O pârâitură uşoară de stuf uscat, care se auzi curând, le atrase iarăşi atenţia.
— Ce-o fi? întrebă Pavel în şoaptă.
Mitrofan nu-i răspunse. Îi făcu semn lui Pavel să strângă merindele. Pitiţi apoi în stuf, în laturi opuse, tinerii pescari pândeau nerăbdători sosirea neaşteptatului musafir. După fâşâitul frunzelor şi pocniturile tulpinelor uscate de stuf ghiciră că se apropia nu om.
În luminiş se ivi într-adevăr laboranta de la cherhana. Milica purta în mâini două sacoşe încărcate cu felurite cumpărături şi arunca în jur priviri speriate, de animal hăituit. Rochia ei înflorată era stropită cu noroi, iar părul lung, cânepiu, îi cădea în laţe pe gât şi pe obraji. Ajunsă în mijlocul luminişului, Milica se aruncă, doborâtă de oboseală, în iarba deasăşi înaltă. Dar nu apucă să răsufle bine, când foşnetul stufărişului o făcu să tresară. Fata scoase un ţipăt scurt, sărind instinctiv în picioare, înşfăcă cele două sacoşe şi, fără a mai sta pe gânduri, o zbughi în direcţie opusă. La marginea poienii se opri însă brusc, încremenită de spaimă. Din stuf se întindeau spre ea două braţe vânjoase. Cu ochii holbaţi, fata dădu iute înapoi, mergând cu spatele. Mitrofan, cel care-i tăiase calea, rânjea la ea. Milica scoase un ţipăt de groază, retrăgându-se spre cealaltă latură a poienei. Aici însă fu cuprinsă zdravăn de alte braţe puternice. Milica era gata să leşine. Aruncă ochii peste cap... În ceafă, apoi pe frunte, pe obraji, simţi răsuflarea fierbinte a lui Pavel. Tânărul o cerceta pătimaş. Fata slobozi atunci, din străfundul plămânilor, un „nu” disperat, înăbuşit pe loc de palma mare, bătucită, a flăcăului. Palid, pradă pasiunii sale îndelung stăpânite, acesta îi şopti gutural:
— Nu-ţi fac nimic!
Cu un ultim, suprem efort, fata izbuti să se smulgă din braţele lui Pavel. Cumpărăturile din cele două sacoşe – cutii şi pungi pline – se împrăştiară pe iarbă. Zdrăngănitul metalic al conservelor fu acoperit de chemarea disperată a Milicăi:
— Theoooo... Ajutoooor!
O detunătură puternică, de armă de vânătoare, spintecă văzduhul în aceeaşi clipă. Cei doi tineri pescari îngheţară. Iar când mai răsună o detunătură, flăcăii ţâşniră iute, ca nişte iepuri, în stufăriş, făcându-se nevăzuţi.
Zdrobită, Milica recăzu în iarbă, cu faţa îngropată în palme. Îşi descărca sufletul fără a mai ţine seama de pârâitul stufului din preajmă. Îl auzea, dar nu-i dădea nicio importanţă. Nici în momentul când Rolo Miron se opri gâfâind lângă ea – căci el intervenise atât de prompt – fata nu ridică fruntea din palme. Biologul îi atinse uşor umărul. Milica îl respinse furioasă:
— Să mă laşi în pace!
— Ce-ai păţit? rosti Rolo îngrijorat.
Surprinsă, Milica ridică imediat capul şi-l fulgeră pe biolog cu o privire duşmănoasă.
— Pleacă de aici! îl alungă ea cu furie. Pleacă!
— Ai strigat! stărui Rolo Miron.
—Şi? continuă ea să-l înfrunte cu aceeaşi duşmănie. Nu pe dumneata te-am chemat. Se ridică apoi mânioasăşi începu să strângă târguielile împrăştiate. Să vă ia dracu’! îi mai azvârli ea biologului în faţă. Pe toţi! Pe toţi veneticii!
Un tropăit puternic, ce venea din direcţia bălţii, le atrase atenţia. Era Sergiu Boniga. Milica îl întâmpinăşi pe noul sosit cu o privire rea.
— Altul! izbucni ea nestăpânită. Ce vreţi de la mine?
Sergiu se opri la câţiva paşi, privind descumpănit, în timp ce Rolo Miron continua s-o supravegheze pe fată cu stăruinţă. Şi-n clipa când Milica păru ceva mai potolită, îi zise:
— Te-ai răcorit?
— Răcori-v-ar pe voi fundul Dunării şi-al mării, le aruncă ea blestemul greu.
— Cine-a fost? insistă biologul.
— Mă priveşte! îl respinse Milica brutal. Şi nu vă mai băgaţi atâta în sufletele oamenilor! Vedeţi-vă de treburile voastre!
Biologul îşi cercetă dezamăgit arma încă fierbinte
— Păcat de cartuşe, făcu el mai mult pentru sine
— Săştii că-i păcat, îi replică Milica. În loc să le fi tras în vânt, mai bine ţinteai direct în mine.
Sergiu Boniga, martor tăcut, simţi o strângere de inimă. Îl cercetăşi pe Rolo. Acesta părea la fel de impresionat. Doar Milica îşi reluă blestemele femeieşti:
— De nu i s-ar mai pomeni numele celui care m-a adus pe lume şi m-a lăsat singură... la cheremul tuturor neisprăviţilor... şi-al neputincioşilor... şi... Fata se întrerupse brusc, fixându-şi ochii mari, scânteind de furie, asupra lui Sergiu. Părea că abia atunci îi descoperea prezenţa. Şi faptul o mânie mai tare. I se adresă răstit: Cu tine ce-i aici? Ce te tot învârteşti ca un căţel în jurul cozii? Ce treabă ai prin bălţile noastre?
Luat prin surprindere, Sergiu Boniga schiţă un zâmbet copilăresc.
— Zi! îl îmboldi ea. Ce cauţi pe aici?
— Vânez! îi răspunse el, înfăţişându-i arma ca un şcolar caietul de exerciţii.