^{„Dar ce nu e în regulă?” se arătase ingineriţa bănuitoare.}

^{„Îţi spun când mă întorc. Mă grăbesc să prind avionul. Şi nu pomeni te rog nimănui de această convorbire telefonică. Nici chiar băieţilor…”}

^{„Am promis, doar!” îi reproşase Dana.}

^{„Bine, fată scumpă! Pe curând!”}

^{„Drum bun!”}

^{Dar în taxiul care-l dusese la aeroport, cât şi-n avion, gazetarul continuase să-şi rumege bănuielile privitoare la camera 514.}

^{„Dacă Rolo a jucat cărţi împreună cu Dana şi Sergiu până la douăsprezece noaptea, îşi zicea el, n-avea cum să fie în acelaşi timp şi-n hotelul din Tulcea.”}

^{Şi totuşi cel pe care-l zărise în balconul camerei 514 semăna leit cu biologul. Cine era deci acel om? Fratele geamăn al lui Rolo? Nu! Exclus! Direc­torul Institutului îl asigurase că biologul nu avea niciun fel de frate. Cu atât mai puţin unul geamăn}

^{„E ceva totuşi care nu merge, îşi zicea Anghel Cernica în timp ce oprea maşina în faţa spitalului. Ceva care-mi scapă.”}

^{Hotărî să nu se înapoieze în Deltă până ce nu va face o vizită la arhivele Primăriei sectorului 8 al Capitalei.}

^{Profesorul G., şeful clinicii de oncologie, îl primi pe gazetar cu o amabilitate profesională. Şi-n câ­teva cuvinte îl puse la curent asupra stării reale a bătrânei Parascan.}

^{— Sunt situaţii, îi mărturisi sincer profesorul, când nu putem face altceva decât să ne supunem docili unor necruţătoare sentinţe ale naturii. Avem însă, fireşte, obligaţia de-a încerca totul, cu dispe­rare, până în ultima clipă.}

^{— Cât mai are de trăit? întrebă Cernica fără în­conjur.}

^{Profesorul zâmbi vag.}

^{— Mi s-a pus de atâtea ori această întrebare! rosti acesta cu o umbră de amărăciune. Şi tot de atâtea ori m-am ferit să stabilesc nişte termene fa­tale. E hazardat! Dar, după cum evoluează boala, mal putem vorbi de... nişte luni.}

^{— Biata femeie! o compătimi Cernica sincer mâhnit. Pot să-i fac şi eu o scurtă vizită?}

^{— Desigur.}

^{Mama Parascan se afla într-o rezervă de două paturi. Când îl zări pe Cernica în cadrul uşii, se ri­dică în capul oaselor, cu faţa luminată de bucurie.}

^{— Domnu’ Anghel! exclamă ea surprinsă.}

^{Îşi recomandă apoi musafirul, cu vădită mândrie, vecinei de cameră. Cernica zâmbi politicos celeilalte suferinde şi-şi trase un scaun mai aproape de mama Parascan. Aceasta îi apucă mâna şi i-o strânse pri­eteneşte.}

^{— Cine zicea că eşti bolnavă? rosti gazetarul pe un ton voit şugubăţ. Arăţi ca o floare!}

^{— Păi este ca o floare! interveni încurajator vecina de cameră.}

^{— Sunteţi drăguţi! mulţumi amândurora bătrâna Parascan.}

^{— Dar ce te doare? se prefăcu Cernica neştiutor.}

^{— Mai nimic, îi răspunse suferinda. Mă supără niţel şoldul stâng.}

^{— Niţel sau mai mult?}

^{— Niţel mai mult!}

^{— Dar trece?}

^{— Bineînţeles! Şi-ncă repede! Doar am un ne­poţel de crescut, conchise suferinda, optimistă.}

^{Discuţia continuă în aceeaşi manieră încă vreo jumătate de oră, după care Cernica se ridică.}

^{— Trebuie să plec, se scuză el. Mă bate profe­sorul dacă întârzii prea mult aici... Ora nu-i tocmai potrivită... Dar vin şi mâine, împreună cu Geta, şi-o să stăm pe îndelete la taifas.}

^{— Nu trebuie, se împotrivi suferinda. Dumneata ai treburi importante. Iar Geta...}

^{— Venim negreşit, o încredinţă gazetarul. La re­vedere!}

^{— Mai stai un pic! îl rugă mama Parascan. Adică aşteaptă-mă pe culoar, până-mi pun halatul. Vreau să te conduc până la poartă.}

^{— Aaa! se arătă Cernica bucuros. Va să zică nu eşti ţintuită în pat?}

^{— Dansez şi twist, se lăudă suferinda.}

^{Pe culoar, însă, dispoziţia bătrânei Parascan se schimbă brusc.}

^{— Să nu te iei după spusele mele din cameră, îi mărturisi ea fără ocol. Îmi mai fac curaj... Dar am nişte dureri cumplite... Simt cum mi se macină oasele de pe o zi pe alta... Mult nu mai am, adăugă ea fără să schiţeze niciun gest de disperare. Şi nu-mi pare rău de mine... Am avut o viaţă amărâtă... Ducă-se! Dar rămâne Geta singură... Şi co­pilul!}

^{Glasul femeii era tremurat şi ochii începurăsă i se împăienjenească de lacrimi.}

^{— Eu cred că te-nşeli! încercă Anghel Cernica să-i abată gândurile.}

^{—Ştiu eu ce ştiu! continuă suferinda. Dar să nu mai discutăm despre mine...Ci despre ei... Ce-or şti facă?}

^{Bătrâna îşi fixase privirea cu atâta disperare în ochii lui Cernica, încât pe acesta îl sugrumă emoţia.}

^{— De ei să n-ai grijă, o încredinţă gazetarul. Pe Geta am şi luat-o acasă, la mine... Iar după ce vine băiatul din tabără, îl aduc şi pe el.}

^{— S-a învoit Geta să stea la dumneata? Se arătă bătrâna bucuroasă. Cum ai făcut?}

^{— Simplu! Cu o mână am apucat-o pe ea, cu cealaltă valiza, şi nu ne-am oprit decât acasă.}

^{— Foarte bine, drăguţule! Foarte bine! îl aprobă suferinda. Asta era singura cale. Cu o încăpăţânată ca ea...}

^{— Are şi Geta într-un fel dreptate, luă Cernica apărarea profesoarei.}

^{— Ba e o proastă! exclamă bătrâna. Aşa am fost şi eu... De ce atâtea fasoane? Şi faţă de cine? Când ţii la un bărbat ca la ochii din cap...}

^{— Vorbeşti serios? rosti Cernica, simţind că-i taie inima din piept.}

^{— Drăguţule! îl mângâia suferinda cu privirile. Sunt cu un picior în groapă! Personal nu mai am niciun interes. Şi-apoi dacă te-aş minţi, ai desco­peri singur mai târziu şi m-ai blestema. Ori nu vreau să-mi încarc povara pe drumul fără întoarcere pe care voi porni curând. Iar dacă dumneata ţii la Geta, cum ţine ea la dumneata, săştiţi că veţi fi o pereche foarte potrivită. Vă spun!}