— Iar după aceea?
— Om cuminte! Şi-a găsit un loc călduţ aici, în Deltă, de unde nu vrea să se dezlipească nici mort.
— Asta e, deci! conchise Cernica.
— Asta e, boss!
— Aş vrea să mai ştiu ceva, insistă Cernica. În Insulă aţi făcut vreo descindere?
— Pictorul a primit obişnuita vizită a unei patrule de grăniceri, îl informă Voinea.
— În care erau incluşi, nu mă îndoiesc, şi nişte oameni de-ai tăi.
— Îmi furi meseria, boss! îi replică, pe un ton glumeţ, căpitanul.
— Iar rezultatul?
— Nu s-a găsit nicio urmă. Pictorul părea chiar senin. Să n-aibă oare habar de soarta fiului său?
— Greu de presupus! conchise Cernica.
CAPITOLUL XIX
Dispariţia lui Sergiu Boniga era viu comentată în sat, în ciuda măsurilor de precauţie luate de ambiţiosul căpitan. Cernica simţi acest lucru de îndată ce coborî la debarcaderul micului port fluvial. Privirile tuturor îl urmăreau stăruitor pe gazetar. Iar în piaţa atât de însufleţită altădată la acea oră domnea o linişte nefirească. Oamenii vorbeau puţin, încet, aproape în şoaptă. Erau tulburaţi de neaşteptatul eveniment din viaţa aşezării lor.
Anghel Cernica se strecură printre săteni cu paşi mari, apăsaţi, răspunzând cu câte-o uşoară înclinare a capului saluturilor discrete ce-i erau adresate. Nu se opri decât în faţa uşii pe care stătea agăţată o tăbliţă indicând biroul şefului secţiei piscicole din localitate. Bătu.
— Poftim! auzi el, dinăuntru, glasul aspru al Danei Voicilă.
Intră. Ingineriţa îşi punea rezoluţiile pe un teanc de hârtii oficiale.
— Bună seara! rosti Cernica grav.
Dana ridică imediat capul. Era pământie la faţă, cu ochii injectaţi.
— Bună seara! răspunse ea încercând să schiţeze un zâmbet ospitalier.
Cernica se aşeză pe scaunul din faţa biroului, fără a aştepta o invitaţie.
— Deranjez?
— Nu! îi răspunse aceasta. Numai o clipăşi-am terminat.
Gazetarul aşteptă răbdător ca Dana Voicilă să-şi încheie lucrările de birou. După ce mai aşternu pe colţul unei adrese o scurtă rezoluţie, ingineriţa înhaţă teancul de hârtii oficiale şi ieşi să-l predea la contabilitate. Dar nu întârzie decât două-trei minute.
— Ce faci? cercetă Cernica chipul obosit peste măsură al ingineriţei.
— Nu vezi? rosti ea cu mâhnire. Familia asta, Boniga, a căzut ca un blestem pe capul meu. Întâi – tatăl, iar acum – fiul!
— Nu mă îndoiesc că faci totuşi o deosebire între ei!
— Oarecum! Deşi în multe privinţe Sergiu îl moşteneşte întru totul pe Theo.
— E doar fiul lui! îi replică gazetarul zâmbitor.
— Ieri, de pildă, continuă Dana, pe la ora asta îmi bătea Sergiu în uşă! Eu lucram ca şi acum la birou. Şi din obişnuinţă am zis: „Poftim!” Dar uşa s-a crăpat încet, fără să bănuiesc cine era în spatele ei. Mi-am ieşit niţel din fire, fiind gata să-l pun la locul lui. Nu îngădui să se facă astfel de glume cu mine... Dar am zărit mai întâi un pantof bărbătesc, apoi vârfurile unor degete lungi, delicate. Inima mi-a sărit din loc... Credeam că era Theo... Fiindcăşi el avea obiceiul să intre în chipul acesta la mine... Dar nu era Theo, ci o ediţie mai tânără... Şi-n loc să-l pun pe Sergiu la punct, aşa cum hotărâsem, m-am trezit râzând. Sergiu se apropia de biroul meu închinându-se pânăla pământ, ca un lipovean pravoslavnic.
— Eşti incorigibil! l-am dojenit.
Şi iar m-a umflat râsul.
— Figura asta am văzut-o azi-dimineaţă la bisericăşi mi s-a părut grozavă! mi-a răspuns el, îndreptându-se de şale.
— Îţi cam plac locurile astea! i-am zis.
— Au un pitoresc al lor, mi-a mărturisit el. Dar adevăratul farmec al Deltei tot dumitale ţi se datoreşte.
— A început şi ăsta să-ţi facă ochi dulci! observă Cernica.
— Faptul m-a cam supărat, urmă Dana. I-am şi spus de altfel:
— Ascultă, Sergiule! Voi, băieţii de azi, nu aveţi niciun Dumnezeu?
— Avem, mi-a răspuns el, dar nu un Dumnezeu, ci un idol... Şi acela e femeia.
— Săştii că nu vii cu nimic nou, l-am prevenit. Mai cunosc un Boniga care se închină aceluiaşi idol. Dar e din altă generaţie.
Sergiu n-a mai avut replică. Eu mi-am văzut mai departe de lucru. Sergiu şi-a vârât atunci mâinile în buzunare şi-a început să se plimbe, fluierând ştrengăreşte, prin birou. Sinceră să fiu, prezenţa lui nu-mi displăcea. Şi-mi ziceam chiar în sinea mea: „Poate căşi Theo era, la douăzeci şi unu de ani, ca Sergiu”. M-am apucat iarăşi de lucru. Dar Sergiu s-a aşezat pe scaunul acesta, din faţa biroului, şi-a încrucişat mâinile la piept şi-a început să mă privească insistent.
— Dacă te uiţi aşa la mine, i-am atras atenţia fără să ridic ochii de pe hârtii, nu mai pot lucra.
— Te tulbur? a făcut el plin de sine.
— Eşti cam încrezut, tinere poet! l-am prevenit.
Fără să ia în seamă spusele mele, Sergiu a continuat:
— Stau şi mă întreb, pescăriţo, cu ce atragi bărbaţii? Frumoasă de să pice omul din picioare, când te vede, nu pot zice că eşti... Dar nici urâtă... Ai un farmec al tău! Un farmec irezistibil.
— Văd că te mănâncă urechile, l-am prevenit din nou. Iar după ce-am semnat ultima hârtie, mi-am băgat stiloul în buzunarul de la piept, m-am ridicat, ca să-l pot privi pe Sergiu mai de sus, şi i-am zis cât se poate de hotărâtă:
— Uite ce-i, băiete! Ca să punem odată punct acestui capitol, am să-ţi fac unele precizări. Prima: aş fi putut să-ţi fiu mamă vitregă.
— O posibilitate pe care ai ratat-o, mi-a râs el în faţă.
— În mod deliberat! i-am atras atenţia.
— De ce?! a făcut el mirat. Ţi-ai dat seama că nu-l mai iubeşti pe meşter?