^{— Iar după aceea?}

^{— Om cuminte! Şi-a găsit un loc călduţ aici, în Deltă, de unde nu vrea să se dezlipească nici mort.}

^{— Asta e, deci! conchise Cernica.}

^{— Asta e, boss!}

^{— Aş vrea să mai ştiu ceva, insistă Cernica. În Insulă aţi făcut vreo descindere?}

^{— Pictorul a primit obişnuita vizită a unei pa­trule de grăniceri, îl informă Voinea.}

^{— În care erau incluşi, nu mă îndoiesc, şi nişte oameni de-ai tăi.}

^{— Îmi furi meseria, boss! îi replică, pe un ton glumeţ, căpitanul.}

^{— Iar rezultatul?}

^{— Nu s-a găsit nicio urmă. Pictorul părea chiar senin. Să n-aibă oare habar de soarta fiului său?}

^{— Greu de presupus! conchise Cernica.}

^{CAPITOLUL XIX}

^{Dispariţia lui Sergiu Boniga era viu comentată în sat, în ciuda măsurilor de precauţie luate de am­biţiosul căpitan. Cernica simţi acest lucru de îndată ce coborî la debarcaderul micului port fluvial. Pri­virile tuturor îl urmăreau stăruitor pe gazetar. Iar în piaţa atât de însufleţită altădată la acea oră dom­nea o linişte nefirească. Oamenii vorbeau puţin, încet, aproape în şoaptă. Erau tulburaţi de neaşteptatul eveniment din viaţa aşezării lor.}

^{Anghel Cernica se strecură printre săteni cu paşi mari, apăsaţi, răspunzând cu câte-o uşoară înclinare a capului saluturilor discrete ce-i erau adresate. Nu se opri decât în faţa uşii pe care stătea agăţată o tă­bliţă indicând biroul şefului secţiei piscicole din lo­calitate. Bătu.}

^{— Poftim! auzi el, dinăuntru, glasul aspru al Danei Voicilă.}

^{Intră. Ingineriţa îşi punea rezoluţiile pe un teanc de hârtii oficiale.}

^{— Bună seara! rosti Cernica grav.}

^{Dana ridică imediat capul. Era pământie la faţă, cu ochii injectaţi.}

^{— Bună seara! răspunse ea încercând să schi­ţeze un zâmbet ospitalier.}

^{Cernica se aşeză pe scaunul din faţa biroului, fără a aştepta o invitaţie.}

^{— Deranjez?}

^{— Nu! îi răspunse aceasta. Numai o clipăşi-am terminat.}

^{Gazetarul aşteptă răbdător ca Dana Voicilă să-şi încheie lucrările de birou. După ce mai aşternu pe colţul unei adrese o scurtă rezoluţie, ingineriţa în­haţă teancul de hârtii oficiale şi ieşi să-l predea la contabilitate. Dar nu întârzie decât două-trei minute.}

^{— Ce faci? cercetă Cernica chipul obosit peste măsură al ingineriţei.}

^{— Nu vezi? rosti ea cu mâhnire. Familia asta, Boniga, a căzut ca un blestem pe capul meu. Întâi – tatăl, iar acum – fiul!}

^{— Nu mă îndoiesc că faci totuşi o deosebire între ei!}

^{— Oarecum! Deşi în multe privinţe Sergiu îl moşteneşte întru totul pe Theo.}

^{— E doar fiul lui! îi replică gazetarul zâmbitor.}

^{— Ieri, de pildă, continuă Dana, pe la ora asta îmi bătea Sergiu în uşă! Eu lucram ca şi acum la birou. Şi din obişnuinţă am zis: „Poftim!” Dar uşa s-a crăpat încet, fără să bănuiesc cine era în spatele ei. Mi-am ieşit niţel din fire, fiind gata să-l pun la locul lui. Nu îngădui să se facă astfel de glume cu mine... Dar am zărit mai întâi un pantof bărbătesc, apoi vârfurile unor degete lungi, deli­cate. Inima mi-a sărit din loc... Credeam că era Theo... Fiindcăşi el avea obiceiul să intre în chipul acesta la mine... Dar nu era Theo, ci o ediţie mai tânără... Şi-n loc să-l pun pe Sergiu la punct, aşa cum hotărâsem, m-am trezit râzând. Sergiu se apro­pia de biroul meu închinându-se pânăla pământ, ca un lipovean pravoslavnic.}

^{— Eşti incorigibil! l-am dojenit.}

^{Şi iar m-a umflat râsul.}

^{— Figura asta am văzut-o azi-dimineaţă la bi­sericăşi mi s-a părut grozavă! mi-a răspuns el, îndreptându-se de şale.}

^{— Îţi cam plac locurile astea! i-am zis.}

^{— Au un pitoresc al lor, mi-a mărturisit el. Dar adevăratul farmec al Deltei tot dumitale ţi se datoreşte.}

^{— A început şi ăsta să-ţi facă ochi dulci! ob­servă Cernica.}

^{— Faptul m-a cam supărat, urmă Dana. I-am şi spus de altfel:}

^{— Ascultă, Sergiule! Voi, băieţii de azi, nu aveţi niciun Dumnezeu?}

^{— Avem, mi-a răspuns el, dar nu un Dumnezeu, ci un idol... Şi acela e femeia.}

^{— Săştii că nu vii cu nimic nou, l-am prevenit. Mai cunosc un Boniga care se închină aceluiaşi idol. Dar e din altă generaţie.}

^{Sergiu n-a mai avut replică. Eu mi-am văzut mai departe de lucru. Sergiu şi-a vârât atunci mâinile în buzunare şi-a început să se plimbe, fluierând ştren­găreşte, prin birou. Sinceră să fiu, prezenţa lui nu-mi displăcea. Şi-mi ziceam chiar în sinea mea: „Poate căşi Theo era, la douăzeci şi unu de ani, ca Sergiu”. M-am apucat iarăşi de lucru. Dar Ser­giu s-a aşezat pe scaunul acesta, din faţa biroului, şi-a încrucişat mâinile la piept şi-a început să mă privească insistent.}

^{— Dacă te uiţi aşa la mine, i-am atras atenţia fără să ridic ochii de pe hârtii, nu mai pot lucra.}

^{— Te tulbur? a făcut el plin de sine.}

^{— Eşti cam încrezut, tinere poet! l-am prevenit.}

^{Fără să ia în seamă spusele mele, Sergiu a con­tinuat:}

^{— Stau şi mă întreb, pescăriţo, cu ce atragi băr­baţii? Frumoasă de să pice omul din picioare, când te vede, nu pot zice că eşti... Dar nici urâtă... Ai un farmec al tău! Un farmec irezistibil.}

^{— Văd că te mănâncă urechile, l-am prevenit din nou. Iar după ce-am semnat ultima hârtie, mi-am băgat stiloul în buzunarul de la piept, m-am ri­dicat, ca să-l pot privi pe Sergiu mai de sus, şi i-am zis cât se poate de hotărâtă:}

^{— Uite ce-i, băiete! Ca să punem odată punct acestui capitol, am să-ţi fac unele precizări. Prima: aş fi putut să-ţi fiu mamă vitregă.}

^{— O posibilitate pe care ai ratat-o, mi-a râs el în faţă.}

^{— În mod deliberat! i-am atras atenţia.}

^{— De ce?! a făcut el mirat. Ţi-ai dat seama că nu-l mai iubeşti pe meşter?}