— Ce ştii tu despre viaţa mea? se lamenta tatăl.
— De ajuns, îi replică fiul răstit. Şi-ţi repet: nu mă interesează!
— Atunci de ce continui să mă acuzi?
— De dragul jocului.
Theo îşi pierdu răbdarea:
— La urma-urmei, ce vrei? Ce pretenţii mai ai de la mine? Te-am crescut până la această vârstă…
— Vrei să spui „am crescut”, ţinu fiul să precizeze.
— Mă rog, admise tatăl. Ţii neapărat să pozezi în copil părăsit? Nu mă deranjează. Fie! Am fost şi sunt un tată ingrat. Un tată care şi-a vitregit unicul fiu... Poartă-ţi, băiete, sănătos şi această aureolă. La vârsta ta mai face impresie!
Rolo şi Nisip, martori tăcuţi, îşi dădură coate. Theo îi observă, dar nu-i luă în seamă. Nu-l interesa decât fiul său, care continua să-l înfrunte, ţinând mâinile ostentativ în buzunare.
—Ţi-am asigurat şi-un venit lunar bunicel, încercă tatăl să se disculpe.
—Ţi l-am restituit, îl informă fiul.
Tatăl păru o clipă descumpănit, dar îşi reluă aerul nepăsător.
— Aşa e! constată el. Am uitat că am în faţă un poet. Felicitări! Fiul îi mulţumi printr-o înclinare ceremonioasă. Ţi-am citit şi versurile, mai adăugă tatăl.
— Să nu-mi spui că-ţi plac!
— Nu! Recunosc! Nu mi-au plăcut. Dar nu mă îndoiesc că ai cititorii tăi.
— Puţini, dar sunt! conchise Sergiu sec.
— Firesc! Fiul zâmbi acru. Aş vrea să-ţi spun însă, insistă Theo, că ai o bătaie cam scurtă... Am sentimentul căţi-ai epuizat, în acest prim volum, întreaga-ţi rezervă... Şi aceea subţirică.
Sergiu tresări. Theo lovise în plin.
— Ticălosul! îi strecură Rolo printre dinţi lui Nisip. Dar inspectorul nu prea pricepea tâlcul celor discutate. Se mulţumi doar să-şi aşeze arma mai bine pe umăr.
— E preferabil! se auzi din nou glasul tânărului Boniga. E de-o mie de ori preferabil să-ţi consumi propria-ţi rezervă, oricât de săracă, decât s-o iroseşti pe-a altora.
— Te referi la maică-ta? îi replică tatăl. Atunci trebuie săştii că ea a ales această soluţie... Alta nu concepea.
— Ce-a ales? îi strigă fiul în faţă. O căsnicie hrănită numai de ură! Ce nu concepea? Să trăiască doar cu tine? Erai unicul bărbat lângă care putea vieţui o femeie ca ea?
— Mai târziu, bâigui Theo, poate o să afli că existăşi sentimente absolute. Rar, dar există. Iar maică-ta era devorată de un asemenea sentiment.
— Drăguţul de el! îi râse fiul în nas. A avut şi el parte de-o Medee.
Theo schiţă un zâmbet de resemnare.
— Numeşte-o cum vrei, admise el pe un ton filozofal. Medee, Ofelie, Julietă... Avea poate din fiecare câte ceva... Dar era unică... Aşa cum suntem fiecare în parte: unici.
— Eşti mare, meştere! îl ironiză Sergiu.
Replica fiului său îl întărită pe Theo.
— Batjocura ta e de-o calitate... Şi-n orice caz fără obiect.
Tăcură amândoi. Doar câteva clipe. Pentru că fiul arăta un interes tot mai sporit discuţiei purtate cu tatăl său.
— Ai pomenit de sentimente absolute, deschise Sergiu iarăşi vorba. Ce trebuie să înţeleg? Că existenţa unui astfel de sentiment e fatală? Că o asemenea femeie te consumă aşa cum îşi devorează nu ştiu care gânganie masculul?
Tatăl îi confirmă. Şi adăugă:
— Iar eu nu mai eram dispus să mă las consumat... Pentru că nu mai puteam! Pentru că trăiam lângă ea alt sentiment. Al ratării!
— Lângă ea? îşi mărturisi Sergiu îndoiala.
— Da, da! îi întări Theo.Şi-aş vrea să se ştie, rosti el tare, grav, sentenţios, ca să audăşi ceilalţi, că nici de acum încolo nu mă voi lăsa consumat.
— El, în schimb, se auzi în replică glasul ironic al biologului, poate să devoreze fără oprelişte... Tot ce-i iese în cale!
Remarca lui Rolo Miron avea adresă exactă. Theo se schimonosi de ură.
— Tu ce vrei? se răsti el la biolog.
— E cazul să te astâmperi, îi comunică acesta sec.
Pictorul amuţi. Intuia că Rolo Miron nu exprimase doar o dorinţă personală, ci-i aducea la cunoştinţă o sentinţă... Hotărârea unei colectivităţi... A satului de pescari... Şi era o sentinţă fără drept de apel... Theo Boniga o simţise şi până atunci... Fiindcă toţi se fereau din calea sa: şi Paulina, şi Gheorghe, şi ceilalţi pescari din sat... Iar Pavel, Mitrofan şi Xenofont trecuseră chiar la acţiune directă. Pictorul ştia că nu mai avea de partea lui decât o singură fiinţă: pe Milica. Şi poate... Nu! La Dana nu se mai putea gândi. Roti încet capul înfăşurat în turbanul de tifon spre fiul său.