,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Ce ştii tu despre viaţa mea? se lamenta tatăl.}

^{— De ajuns, îi replică fiul răstit. Şi-ţi repet: nu mă interesează!}

^{— Atunci de ce continui să mă acuzi?}

^{— De dragul jocului.}

^{Theo îşi pierdu răbdarea:}

^{— La urma-urmei, ce vrei? Ce pretenţii mai ai de la mine? Te-am crescut până la această vârstă…}

^{— Vrei să spui „am crescut”, ţinu fiul să preci­zeze.}

^{— Mă rog, admise tatăl. Ţii neapărat să pozezi în copil părăsit? Nu mă deranjează. Fie! Am fost şi sunt un tată ingrat. Un tată care şi-a vitregit unicul fiu... Poartă-ţi, băiete, sănătos şi această aureolă. La vârsta ta mai face impresie!}

^{Rolo şi Nisip, martori tăcuţi, îşi dădură coate. Theo îi observă, dar nu-i luă în seamă. Nu-l interesa decât fiul său, care continua să-l înfrunte, ţinând mâinile ostentativ în buzunare.}

^{—Ţi-am asigurat şi-un venit lunar bunicel, în­cercă tatăl să se disculpe.}

^{—Ţi l-am restituit, îl informă fiul.}

^{Tatăl păru o clipă descumpănit, dar îşi reluă aerul nepăsător.}

^{— Aşa e! constată el. Am uitat că am în faţă un poet. Felicitări! Fiul îi mulţumi printr-o înclinare ceremonioasă. Ţi-am citit şi versurile, mai adăugă tatăl.}

^{— Să nu-mi spui că-ţi plac!}

^{— Nu! Recunosc! Nu mi-au plăcut. Dar nu mă îndoiesc că ai cititorii tăi.}

^{— Puţini, dar sunt! conchise Sergiu sec.}

^{— Firesc! Fiul zâmbi acru. Aş vrea să-ţi spun însă, insistă Theo, că ai o bătaie cam scurtă... Am sentimentul căţi-ai epuizat, în acest prim volum, întreaga-ţi rezervă... Şi aceea subţirică.}

^{Sergiu tresări. Theo lovise în plin.}

^{— Ticălosul! îi strecură Rolo printre dinţi lui Nisip. Dar inspectorul nu prea pricepea tâlcul celor discutate. Se mulţumi doar să-şi aşeze arma mai bine pe umăr.}

^{— E preferabil! se auzi din nou glasul tânărului Boniga. E de-o mie de ori preferabil să-ţi consumi propria-ţi rezervă, oricât de săracă, decât s-o iroseşti pe-a altora.}

^{— Te referi la maică-ta? îi replică tatăl. Atunci trebuie săştii că ea a ales această soluţie... Alta nu concepea.}

^{— Ce-a ales? îi strigă fiul în faţă. O căsnicie hrănită numai de ură! Ce nu concepea? Să trăiască doar cu tine? Erai unicul bărbat lângă care putea vieţui o femeie ca ea?}

^{— Mai târziu, bâigui Theo, poate o să afli că existăşi sentimente absolute. Rar, dar există. Iar maică-ta era devorată de un asemenea sentiment.}

^{— Drăguţul de el! îi râse fiul în nas. A avut şi el parte de-o Medee.}

^{Theo schiţă un zâmbet de resemnare.}

^{— Numeşte-o cum vrei, admise el pe un ton filo­zofal. Medee, Ofelie, Julietă... Avea poate din fie­care câte ceva... Dar era unică... Aşa cum suntem fiecare în parte: unici.}

^{— Eşti mare, meştere! îl ironiză Sergiu.}

^{Replica fiului său îl întărită pe Theo.}

^{— Batjocura ta e de-o calitate... Şi-n orice caz fără obiect.}

^{Tăcură amândoi. Doar câteva clipe. Pentru că fiul arăta un interes tot mai sporit discuţiei purtate cu tatăl său.}

^{— Ai pomenit de sentimente absolute, deschise Sergiu iarăşi vorba. Ce trebuie să înţeleg? Că exis­tenţa unui astfel de sentiment e fatală? Că o ase­menea femeie te consumă aşa cum îşi devorează nu ştiu care gânganie masculul?}

^{Tatăl îi confirmă. Şi adăugă:}

^{— Iar eu nu mai eram dispus să mă las consu­mat... Pentru că nu mai puteam! Pentru că trăiam lângă ea alt sentiment. Al ratării!}

^{— Lângă ea? îşi mărturisi Sergiu îndoiala.}

^{— Da, da! îi întări Theo.Şi-aş vrea să se ştie, rosti el tare, grav, sentenţios, ca să audăşi ceilalţi, că nici de acum încolo nu mă voi lăsa consumat.}

^{— El, în schimb, se auzi în replică glasul ironic al biologului, poate să devoreze fără oprelişte... Tot ce-i iese în cale!}

^{Remarca lui Rolo Miron avea adresă exactă. Theo se schimonosi de ură.}

^{— Tu ce vrei? se răsti el la biolog.}

^{— E cazul să te astâmperi, îi comunică acesta sec.}

^{Pictorul amuţi. Intuia că Rolo Miron nu expri­mase doar o dorinţă personală, ci-i aducea la cunoş­tinţă o sentinţă... Hotărârea unei colectivităţi... A sa­tului de pescari... Şi era o sentinţă fără drept de apel... Theo Boniga o simţise şi până atunci... Fiindcă toţi se fereau din calea sa: şi Paulina, şi Gheorghe, şi ceilalţi pescari din sat... Iar Pavel, Mitrofan şi Xenofont trecuseră chiar la acţiune directă. Picto­rul ştia că nu mai avea de partea lui decât o singură fiinţă: pe Milica. Şi poate... Nu! La Dana nu se mai putea gândi. Roti încet capul înfăşurat în tur­banul de tifon spre fiul său.}