^{Ion Ochinciuc}

^{EGRETA VIOLETĂ}

^{EDITURA ALBATROS –1972}

^{CAPITOLUL I}

^{Sergiu Boniga dădu năvală, după obiceiul lui, în birou.}

^{— Salut, maestre!}

^{— Mai... este! îi replică Anghel Cernica.}

^{— Lasă, tăticule! îl apostrofă Sergiu amical. Să nu cârtim în faţa cerului. Anul şi romanul... Ce mai vrei?}

^{— Să scriu poezie suprarealistă.}

^{— Ooo! izbucni Sergiu într-un râs gros, răsunător. Vrei să publici şi dumneata la „Litera''?}

^{— Apropo! Ce-ţi face volumul?}

^{Cu un gest larg, studiat, Sergiu Boniga îşi desfăcu servieta tip valizăşi scoase „exemplarul omagial” al primului său volum de versuri.}

^{— Felicitări! rosti Cernica bucuros. Şi după ce luă cartea în mână, cercetându-i coperţile, o deschise la prima pagină, unde întâlni obişnuita dedicaţie. Cu un scris gros, proaspătul poet îşi aşternuse urările calde, prietenoase.}

^{— Cât te-a costat? se interesă Cernica profesional.}

^{— Destul.}

^{—Şi de unde ai luat banii?}

^{Zâmbetul de pe chipul aproape copilăresc al lui Sergiu Boniga dispăru brusc.}

^{— I-am cerut meşterului, rosti cu oarecare jenă. Atâta am pretins şi eu din... moştenirea mamei.}

^{— Dar nu te întreţine taică-tu? făcu Anghel Cernica surprins.}

^{— Nici gând! Îi înapoiez toate sumele. Mă descurc şi singur.}

^{— Unde locuieşti?}

^{— În apartamentul mamei.}

^{— Întreţinerea?}

^{— O suportă tot el... Are un cont la CEC... Atâta lucru poate să facă pentru mine.}

^{Anghel Cernica începu să răsfoiască în tăcere vo­lumul care mirosea a tipăritură proaspătă. Tânărul poet îl urmărea ţeapăn, cu cotul rezemat de birou, aşteptând răbdător clipa în care „tăticul” îi va acorda iarăşi atenţie.}

^{— Voiai să-mi spui ceva deosebit? îl întrebă în cele din urmă Cernica.}

^{Tânărul tuşi scurt, sec, declarându-i sincer:}

^{— Aş avea o mare rugăminte.}

^{— Referitor la volumul tău?}

^{— Nu!}

^{— Vreun necaz la facultate?}

^{— Sunt un student model.}

^{Anghel Cernica îl cercetă cu mai multă luare-aminte.}

^{— E vorba de tatăl tău?}

^{— Exact!}

^{— Ce vrei de la el?}

^{— Adevărul! rosti Sergiu sentenţios. Şi adăugă cu glasul sugrumat de emoţie: Iar dacă-i posibil, să mai salvez ceva.}

^{— Ce săsalvezi? se arătă Cernica nedumerit.}

^{— Eu încă mai cred în omul ăsta! izbucni tânărul, patetic. Mai cred în el ca artist! Şi chiar ca om!}

^{— Nici nu mă aşteptam să gândeşti altfel despre tatăl tău, îi replică Anghel Cernica pe un ton atât de convenţional, încât Sergiu Boniga se enervă:}

^{— Nu mă mai socoti un copil! Zău! Am douăzeci şi unu de ani!}

^{— Iartă-mă! îl îmbună Cernica. Dar mă întreb ce-i de făcut? Pe chipul lui Sergiu Boniga apăru o um­bră de zâmbet. Gazetarul îl preveni: Să nu-ţi faci prea mari iluzii.}

^{— Nu-mi fac niciun fel de iluzii, îl încredinţă poetul. Am însă obligaţia morală, filială– dacă vrei – să intervin. Nimeni nu mă va ierta dacă voi sta cu mâinile în sin.}

^{— E chiar atât de grav? îşi arătă Cernica îndoiala.}

^{— De data asta cred că s-a încurcat rău, susţinu Sergiu Boniga. Are în Deltă o muieruşcă tânără, care-i toacă banii rămaşi de la mama. Şi n-au fost puţini... Apoi dosarul de la procuratură... Moartea mamei încă n-a fost clarificată... Şi, colac peste pu­păză, a început să se intereseze de el şi securitatea.}

^{— Mda! făcu Cernica, cercetându-şi vârfurile de­getelor cam boante. Sunt nişte probleme! Şi cum vrei să acţionezi?}

^{— Direct! îi replică prompt Sergiu Boniga. După ce termin examenele, mă duc peste el.}

^{— Ar fi o idee, încuviinţă Cernica fără convin­gere.}

^{— Am să-l forţez! susţinu Sergiu cu aceeaşi ar­doare.}