,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Iar tu?}

^{Pe chipul palid, încordat, al lui Sergiu întâlni ace­eaşi sentinţă. Theo se răsuci în loc, ca o salcie bătrână, aplecată de vânt şi se îndepărtă cu paşi rari, istoviţi.}

^{Tăcuţi, nemişcaţi, cei rămaşi păstrară „un moment de reculegere”.}

^{— E pentru prima oară când îl văd fără vlagă, rosti Sergiu, înăbuşindu-şi compasiunea.}

^{CAPITOLUL XVI}

^{— Alo! Hotel „Union”?}

^{— Da, vă rog! răspunse glasul leneş al centra­listei.}

^{— Camera 215, dacă sunteţi bună.}

^{— Aveţi legătura.}

^{Anghel Cernica aşteptă nerăbdător cu receptorul la ureche. Apelurile telefonice se succedau unul după altul. Cernica numără opt. Abia la capătul celui de al nouălea apel auzi un pocnet scurt, urmat de o voce plăcută de femeie:}

^{— Alo!}

^{Lui Cernica începu să-i bată inima mai tare. Întrebă direct:}

^{— Geta, tu eşti?}

^{— Anghel! rosti femeia cu glasul tremurat.}

^{— Eu sunt, scumpo!}

^{— De unde vorbeşti?}

^{— De la aeroport... Am sosit chiar acum... Unde ai fost aseară? Te-am căutat şi de la Tulcea...}

^{— La nişte prieteni... Colegi de facultate... Anghele! izbucni femeia pe neaşteptate în plâns.}

^{Lui Cernica îi sări inima din loc.}

^{— Dar ce s-a întâmplat?}

^{— Mama! hohotea femeia. Mama...}

^{— Ce-i cu ea?}

^{— E foarte... foarte grav bolnavă!}

^{— Unde-i acum?}

^{— În spital... La oncologie.}

^{— Nu mai spune! rosti Cernica dezolat. Aşteaptă-mă, te rog, la hotel! Iau o maşinăşi-ntr-o jumă­tate de oră sunt la tine.}

^{— Vino! mai izbuti să adauge Geta cu glasul înecat în lacrimi.}

^{„Asta-mi mai lipsea!” îşi zise gazetarul mâhnit, în timp ce aşeza în furcă receptorul telefonului public. Se grăbi apoi să iasă din clădirea aeroportu­lui şi să caute un taxi.}

^{— Hotel „Union”! indică el zorit şoferului.}

^{Maşina se înscrise curând pe autostradă. În drum spre centru, Cernica începu să-şi facă un sumar al treburilor care-l aşteptau: o vizită la editura care-i publica volumul de povestiri, alta – la institutul de cercetări la care lucra Rolo Miron şi-a treia – la securitate, la căpitanul Cornel Voinea. Georgeta Parascan însă avea prioritate.}

^{Gazetarul aflase de sosirea acesteia în Bucureşti cu două zile în urmă, când se mai găsea încă în Deltă, în satul de pescari. Obţinuse cu chiu cu vai, de la postul telefonic local, o convorbire cu redacţia sa. Cu acest prilej, un coleg îi comunicase laconic:}

^{— Te-a căutat vocea blondă din provincie... E în Capitală... Vrea să te vadă neapărat... Mi-a lăsat şi adresa... Zice că stă mai mult.}

^{— Are vreun necaz? se interesase Cernica.}

^{— S-ar putea... Avea o voce cam obosită... Dar am fost discret şi n-am cerut amănunte... I-am pro­mis că voi face imposibilul ca să iau legătura cu tine... Ai fost inspirat, tăticule, dând acest telefon... Să mai zică cineva că nu există telepatie!}

^{Anghel Cernica era nerăbdător să-şi reîntâlnească „iubirea-i neîmplinită”. Era expresia lui favorităşi-o folosea ori de câte ori o vedea pe Geta Parascan. O cuprindea atunci tandru de umeri şi-o întreba:}

^{— Ce mai faci, iubirea mea neîmplinită?}

^{Dar sub tonul lui glumeţ se ascundea în fapt o pasiune veche, mereu împrospătată. Fiindcă profe­soara din orăşelul B. era femeia pe care Cernica şi-o dorea şi pe care-o aştepta de multişor. Răbdase un an, până ce Geta îşi sfârşise doliul după tatăl băieţe­lului ei, apoi încă un an de când se declanşase boala grea a mamei profesoarei.}

^{„Va trebui probabil să mai rabd încă”, îşi zise gazetarul.}

^{Şi era într-adevăr un om care ştia ce-i răbdarea, având credinţa fermă că, într-o zi, va fi şi el fericit.}

^{Geta Parascan aştepta cu sufletul la gură sosirea lui Cernica. Şi-n ciuda faptului că suferea din pri­cina mamei sale, care se afla într-o stare disperată, profesoara nu uita că era femeie tânărăşi că urma să-l întâlnească pe „bunul, blajinul, înţelegătorul şi credinciosul” ei prieten, Anghel Cernica. Gazetarul era singurul bărbat a cărei revedere o emoţiona. Îm­brăcase pentru el cea mai bună rochie şi cei mai frumoşi pantofi, apoi se cercetase în oglindă pentru a mai pune un pic de ruj ori pentru a îndrepta vreo şuviţă din părul ei blond, mătăsos. Auzi, în sfârşit, o bătaie discretă în uşă:}