^{Şi privirea acestuia, întoarsă către undele fluviu­lui care se scurgeau liniştite spre mare, era mai mult decât semnificativă.}

^{— Dar cine ar fi avut interes s-o facă? se ames­tecă în vorbăşi Gheorghe, bărbatul Paulinei.}

^{— Ce poţi săştii? răspunse evaziv şeful de post.}

^{— Eu un lucru vă spun, îi ripostă Gheorghe cu glasul lui tunător. De la noi, din sat, n-a înfăptuit nimeni fărădelegea asta.}

^{— Iar turiştii care stau în casele noastre, inter­veni alt pescar, dormeau toţi, liniştiţi, la ora aceea.}

^{— Am verificat şi bărcile, întări şeful de post, lui Cernica, spusele pescarilor. Sunt toate înregistrate... Cu număr... Niciuna n-a fost mişcată de la locul unde a fost priponită de cu seară.}

^{— Înseamnă că au venit cu o barcă străină! pre­supuse gazetarul.}

^{— Numai aşa s-a putut întâmpla, îl încredinţăşeful de post.}

^{— N-au apucat-o prin baltă? stărui Cernica.}

^{— E mai greu, îi răspunse Gheorghe. Noaptea nu ne încumetăm nici noi, cu toate căştim aceste lo­curi de mici.}

^{Cernica îşi roti privirea în jur, întrebând:}

^{— Marcu Nisip nu-i în sat?}

^{— Nu, îi răspunse tot Gheorghe. E cu domnu’ Rolo.}

^{Gazetarul tăcu şi privi posomorât spre malul apei. Refuza să creadă că Sergiu Boniga zăcea, în clipele acelea, pe fundul Dunării, prins în cine ştie ce răgălii, ori era purtat de curenţi pe fundul mării.}

^{CAPITOLUL XX}

^{Era dimineaţă... O dimineaţă cu cerul limpede, ideală pentru plajă. Dintr-o veche barcă pescărească, părăsită pe nisip, Anghel Cernica îşi făcuse un post de observaţie. Culcat pe fundul bărcii, fusese ferit, în primele ore ale dimineţii, de briza rece care mă­tura ţărmul. Mai târziu, barca avea să-l pună la adă­post şi de privirile indiscrete ale vilegiaturiştilor. O spărtură în bordaj îi îngăduia gazetarului să su­pravegheze Insula cu binoclul în chipul cel mai dis­cret. Dar pânda lui de câteva ore nu adusese niciun element nou în dezlegarea misterului dispariţiei lui Sergiu Boniga. Cei doi locatari ai căsuţei de pe Insulă– pictorul şi laboranta – se dovediseră în acea vreme nişte oameni paşnici, cu preocupări coti­diene. Theo Boniga ieşise din casă abia pe la ora opt. Îşi făcuse obişnuita lui baie în mare, luase apoi micul dejun sub umbrela din faţa căsuţei sale, după care se instalase în faţa şevaletului, la adăpostul acele­iaşi umbrele mari, colorată strident.}

^{„Pare foarte liniştit! constată Cernica. Să nu-l fi afectat oare dispariţia fiului său? Ori a pus-o chiar el la cale?”}

^{Dar cealaltă locatară a Insulei, Milica, arăta că nu-şi găsea locul. Se învârtea de colo-colo, aruncând priviri furişe când spre şevaletul la care lucra Theo, când spre pilcurile de stuf şi papură din preajma căsuţei.}

^{„Se teme parcă de ceva sau de cineva”, îşi zise iarăşi Cernica.}

^{Un zbârnâit ca de bondar îl făcu pe gazetar să se răsuceascăşi să scruteze cerul. Era un uruit de mo­tor. Pândarul prinse curând în lentilele binoclului său silueta de libelulă a unui elicopter. Aparatul de zbor se îndrepta spre sat, la mică înălţime.}

^{„Îl caută pe Sergiu Boniga ori e cu nişte străini? se întrebă Cernica.}

^{Când ajunse deasupra satului, elicopterul coborî şi mai mult, îndreptându-se direct spre ţărm. Cernica presupuse că aparatul va trece în zbor razant deasupra plajei şi se va îndrepta fie spre Sulina, fie spre sudul Deltei. Dar, spre surprinderea lui, libelula-gigant ateriză cuminte între dune. Cernica îşi îmbrăcă cât putu de repede şortul şi cămaşa de vară. sărind afară din barca părăsită.}

^{Din elicopter coborâră doi bărbaţi. Staturile lor atletice i se păreau cunoscute gazetarului. De aceea grăbi paşii către locul aterizării.}

^{— Hello, boss! se auzi Cernica strigat.}

^{Era Cornel Voinea. Alături de el – comandantul securităţii din Tulcea.}

^{— Ce faceţi pe aici? se interesă gazetarul. Pe cine căutaţi?}

^{— Pe dumneata, boss! îl întâmpină Cornel Voi­nea cu faţa zâmbitoare,}

^{— Pe mine? făcu gazetarul nedumerit. Şi de unde ştiaţi că sunt aici?}

^{— Am primit o plângere din partea unui pictor, continuă Voinea pe acelaşi ton glumeţ. Şi dacă nu mă înşel, tovarăşe colonel, se adresă căpitanul celui care-l întovărăşea, reclamantul se numeşte Theo Boniga.}

^{— Parcă! rosti comandantul fără chef.}

^{—Şi de ce se plânge? intră Cernica în jocul lor.}

^{— Cică nu mai poate îndura stricta priveghere cu care-l chinuieşti de azi-dimineaţă, îi preciză Voinea.}

^{— Ai nişte antene serioase! îl măguli Cernica pe tânărul căpitan.}

^{— Am, boss! îl încredinţă acesta. Numai că, în anumite cazuri, funcţioneazăşi antenele mele prost.}

^{— Pe mine vă rog să mă iertaţi câteva clipe, se scuză comandantul. Şi-l anunţă apoi pe pilotul eli­copterului: Peste cel mult zece minute plecăm.}

^{Colonelul se îndepărta cu paşi mari în direcţia clădirii în care se afla punctul piscicol de pe plajă. Anghel Cernica îşi furişă privirile după acesta.}

^{„Au un post de observaţie acolo”, îşi zise gaze­tarul.}

^{Voinea se amuză, la rându-i, pe seama privirilor bănuitoare ale lui Cernica.}

^{— Ce e, boss?}

^{— Poate mă faci şi pe mine să pricep ceva!}

^{— Dar ce nu pricepi!? se arătă Voinea mirat. Nu facem altceva decât să-l căutăm pe aiuritul ăsta de poet... „Bătrânul” mi-a dat azi-dimineaţă un ultima­tum: dacă în douăzeci şi patru de ore nu-l găsesc pe Sergiu Boniga, pot să-mi înaintez liniştit demisia.}

^{Zburau de vreo jumătate de oră, la mică înălţime, tulburând cu zgomotul asurzitor al motorului tihna vieţuitoarelor Deltei. Anghel Cernica nu mai văzuse până atunci această „terra incognita” din elicopter. Iar imaginile care-i treceau prin faţa ochilor, ca într-un film panoramic, i se păreau magnifice. Spre regretul lui însă nu se putea bucura cum ar fi vrui de acest peisaj inedit. Preocuparea de a-l găsi pe cel dispărut precumpănea. Îl apăsa pe suflet şi-l întărită. Dacă pentru cei doi ofiţeri de securitate era un „caz” care trebuia rezolvat urgent, pentru Cernica însemna mult mai mult. Fiindcă poetul îi era drag.}

^{În câmpul de vedere al binoclului gazetarului apăru luciul unei bălţi. Şi-n mijlocul întinderii de apă– un punct negru, în mişcare. Îl văzuse proba­bil şi pilotul, pentru că îndreptă elicopterul în ace­eaşi direcţie. Punctul negru începu să capete contu­ruri mai precise. Era o barcă. O lotcă pescărească la care vâsleau doi bărbaţi.}

^{— Ei! strigă bucuros Anghel Cernica. Dar ăştia-s oamenii noştri... Biologul şi inspectorul piscicol.}

^{— Precis? se interesă Voinea, privind nedumerii la gazetar.}

^{— Ei sunt! îl încredinţă sec şi comandantul securităţii.}

^{— Nu putem ateriza pe undeva ca să vorbim cu ei? ceru Anghel Cernica.}

^{— Să vedem! rosti iarăşi laconic comandantul.}

^{Elicopterul viră îndată către marginea bălţii. Din carlingă, pilotul făcu semne celor din barcă să vină după el. Spre surprinderea lui Cernica, însă, apara­tul de zbor îşi schimbă brusc direcţia. Pricina? Un plaur. O insulă plutitoare care fusese mânată, de cine ştie ce furtună, tocmai în mijlocul ghiolului. Sau cel puţin aşa presupunea Cernica. Dar gazetarul se în­treba ce anume determinase schimbarea de direcţie a aparatului de zbor? Fiindcă plaurul, după opinia lui, nu putea prezenta niciun interes. Şi cu toate acestea, elicopterul coborî atât de mult, încât trecu deasupra insulei plutitoare atingând aproape vârfurile lănciilor de stuf. Vârtejurile de aer, provocate de rotor, răscoliră plaurul. Cernica nu zări însă ni­mic deosebit. Aceeaşi remarcă o făcu şi Cornel Voinea. Doar comandantul se înapoie din carlingă cu un aer preocupat.}

^{— Aţi observat ceva? îl iscodi căpitanul.}