,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— De la absolvirea facultăţii... Ca şef de promoţie, a fost repartizat la noi prin comisia guvernamen­tală... E un element foarte capabil!}

^{— Nu mă îndoiesc, conveni Cernica. Şi adăugă: A absolvit deci Facultatea de biologie...}

^{— Acum şapte ani.}

^{— Bucureştean?}

^{— Din Grant. Ca şi mine... De aceea îl şi cunosc mai bine decât pe alţi colegi ai lui. Mi-a fost şi student.}

^{— Părinţii?}

^{— Muncitori. Ceferişti!}

^{— Fraţi, surori?}

^{— Numai surori... cinci.}

^{—Şi niciun frate? insistă Cernica.}

^{— Nimic.}

^{— Ciudat! îi scăpă gazetarului.}

^{— Vă rog să mă credeţi că datele sunt absolut exacte. Le-am revăzut personal, chiar anul trecut, înainte de a-l trimite în străinătate.}

^{— Poate are totuşi un frate!}

^{— Niciunul.}

^{— E căsătorit?}

^{— Încă nu.}

^{— Logodit?}

^{— În privinţa „logodnicelor”, zâmbi înţelegător directorul, n-aş putea să vă dau nicio relaţie. E bărbat tânăr.}

^{— Mulţumesc! se ridică gazetarul grăbit.}

^{CAPITOLUL XVII}

^{La volanul maşinii sale, Anghel Cernica porni spre centrul oraşului. Mergea încet nu din precauţie, ci pentru a avea răgaz să-şi mai adune gândurile.}

^{„Ceva nu-i în regulă”, îşi zicea el intrigat.}

^{Chiar în zorii acelei zile, la noul hotel din Tulcea, unde-şi petrecuse noaptea, făcuse o descoperire care-l uimise. Se trezise când abia se lumina de ziuă. Cu ochii cârpiţi de somn, înlăturase perdelele de la uşa de la balcon, ca să tragă o gură de aer proaspăt. Şi-n timp ce făcea câteva mişcări de înviorare, pentru a şi împrospăta rezerva de aer din plămâni, consta­tase că nu era singurul pasager ultramatinal al fru­mosului hotel tulcean. În alt balcon, aflat la acelaşi etaj, dădu cu ochii de un bărbat tânăr, împodobit cu o frumoasă barbă neagră. Ieşise şi acesta pentru a-şi face înviorarea de dimineaţă. Uimit, Cernica se fre­case la ochi. Nu-i venea a crede. Dar şi frumoasa barbă neagră, văzându-l probabil pe gazetar, se re­trăsese în interiorul camerei.}

^{„Nu se poate!” îşi zicea Cernica stupefiat.}

^{Şi totuşi văzuse bine. Ultramatinalul pasager era leit... Rolo Miron.}

^{Gazetarul îşi îmbrăcase cât putuse de repede ha­latul şi ieşise pe culoar. Pustiu. Revenise apoi în bal­conul camerei sale şi se străduise să deducă numărul încăperii ocupate de presupusul Rolo Miron.}

^{„A şaptea cameră de aici”, socotise el.}

^{Ieşise din nou pe culoar şi numărase şapte uşi înapoi.}

^{„Camera 514”, constatase el.}

^{Se oprise şi ascultase câteva clipe la uşă. Nicio mişcare. Fusese gata să ciocănească în tăblia de lemn.}

^{„E prea de dimineaţă ca să deranjez”, se răzgândise el. Dar nu se urnise din loc. Spera să surprindă vreo mişcare. Nimic. Hotărâse atunci să bată totuşi la uşă. Niciun răspuns. Insistase. Acelaşi rezultat. Auzise în schimb nişte paşi pe scări. Urca cineva.}

^{„E probabil o îngrijitoare”, îşi zisese Cernica, por­nind în întâmpinarea acesteia.}

^{O femeie tânără, blondă, cu şorţul alb, dantelat, îi zâmbise cu toată faţa.}

^{— Bună dimineaţa!}

^{— Bună dimineaţa! îi urase Cernica, răspunzându-i cu acelaşi zâmbet binevoitor.}

^{— Doriţi ceva? se interesase îngrijitoarea.}

^{— Aş vrea săştiu dacă am vreun tren mai de di­mineaţă spre Constanţa.}

^{— Daţi un telefon la Recepţie şi aflaţi tot ce do­riţi, îl sfătuise îngrijitoarea.}

^{Cernica se îndreptase spre scară, dar se oprise la jumătatea drumului ca s-o mai întrebe pe îngriji­toare:}