"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » ,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

Add to favorite ,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

„Un artist nu-i niciodată mulţumit de ce face?”

Şi, mai ales, cum face!” a ţinut el să-mi precizeze.

„Trebuie să recunosc, i-am mai zis, că desenul dumneavoastră mă atrage.”

„Încântat”, a zâmbit el maliţios.

„Dar nu-l înţeleg”, i-am mărturisit sincer.

Theo a izbucnit în râs. Hohotea. Sinceritatea mea l-a dezarmat.

„Nu-i nimic, m-a consolat el. Mi-i suficient ca desenul meu te atrage. Iar de priceput priceapă fiecare ce vrea şi ce poate... Ca şi din muzica bună.”

Răspunsul lui însă m-a dezamăgit. I-am şi zis:

„Credeam că un artist pretinde mai mult de la..”

„De la cine? m-a întrerupt nerăbdător. De la con­sumator? Nu! Eu nu pretind decât să-şi înţeleagă fiecare starea, eventual emoţia provocată de creaţia! mea... Atât! Altceva nici nu am dreptul săpretind.” Şi-a adăugat cu un zâmbet ghiduş: „Deşi pe alocuri sunt hoţoman... Priveşte!” mi-a arătat el o schiţă.

Am cercetat desenul îndelung. Dar, cu toată bună­voinţa mea, halucinantele intersecţii de linii şi um­bre erau pentru mine o şaradă de nedezlegat.

„E aici ceva, a căutat el atunci să mă lămurească, ceva care se întâmplă mereu sau... niciodată.”

Nu e nici măcar inedit, observă Cernica.

Pentru mine era, declară Dana. Şi trebuie să recunosc, fără să mă ruşinez, că tot ce-mi spunea el îmi plăcea. L-am întrebat însă: „Câţi vizitatori aşteptaţi la viitoarea dumneavoastră expoziţie?” „Doi! mi-a răspuns Theo sec. Un bărbat şi-o fe­meie... El să fie acela care săştie exact ce vrea să zică, iar ea cea care să-l asculte.”

Trebuie să recunosc că eram măgulită. Fiindcă cea pe care o invita el să-l asculte nu putea fi, după mintea mea de atunci, decât umila mea persoană. Şi-am continuat să-i cercetez desenele cu mai multa încredere în mine. Îmi amintesc că m-am oprit la o schiţă care sugera două siluete: una femininăşi alta masculină. L-am întrebat: „Cum aţi intitula, de pildă, acest tablou?”

„Un bărbat şi-o femeie complet în violet”, mi-a replicat el pe loc.

Bietul Andre Breton! remarcă maliţios Cer­nica.

E o idee împrumutată? se interesă Dana.

Bineînţeles!

Mă rog! făcu ea înţelegătoare. Cu toate că nu-i singurul... Dar am observat că-l obseda violetul.

E o culoare care se poartă, preciza, cu aceeaşi maliţiozitate, gazetarul. Face ravagii mai ales în moda feminină.

Mie, însă, continuă Dana, nu-mi displăcea ideea. Şi l-am întrebat de ce-i obseda tocmai acea culoare.

„Pentru că e cea mai expresivă ori, dimpotrivă, cea mai puţin expresivă”, mi-a răspuns el.

„Încerc să vă plasez în vreo şcoală,” am stăruit.

„Efort zadarnic! m-a prevenit el. Fiindcă arta mea se refuză tiparelor... Pricepi? Vreau să spun că eu nu sunt un meşteşugar... N-am ucenicit ca să în­văţ această artă... Eu o simt... Şi-o exprim aşa cum o simt... Pentru că sunt, dacă vrei să mă cataloghezi neapărat, un primitiv.”

„Aş vrea, totuşi, să văd, i-am mai zis privindu-l cu toată sinceritatea, cum arată un desen realist ieşit din mâna dumneavoastră.”

„Ooo! a exclamat el, scuturându-se ca de friguri. Nu! Pentru nimic în lume.”

„Nici chiar pentru mine?” am insistat.

„Crede-mă! m-a conjurat el. Nu am!”

Nu-l credeam, continuă Dana. Socoteam că brava în faţa unei provinciale ca mine... Şi aşa era... Fiindcă, la un moment dat, am descoperit în mapa lui o schiţă mai veche.

„V-am prins! i-am strigat bucuroasă. Asta ce e?”

Cu palma larg desfăcută, Theo a acoperit atunci desenul.

„Nu! Te rog!”

„Lăsaţi-mă să-l văd!” l-am rugat.

„N-ai ce vedea, s-a împotrivit el din nou. E o încercare copilărească... Eram pe atunci foarte tânăr.”

„În acest caz chiar nu înţeleg de ce vă opuneţi!” am insistat.

Theo a răsuflat adânc. Îl încerca parcă emoţia. Era pentru întâia oară când descopeream la el o asemenea stare... Până atunci îl crezusem insensibil... Mai bine-zis incapabil de vreun sentiment... I-am înlătu­rat uşor mâna de pe schiţa îngălbenită... Şi, spre bu­curia mea, am dat cu ochii de o egretă... O pasăre superbă!

„Am găsit-o întâmplător aseară, s-a dezvinovăţit Theo, de parcă făcuse o faptă rea. Era rătăcită într-o mapă.”

Desenul mă încânta... Răspundea gustului meu. Imaginează-ţi o egretă care planeazădeasupra în­tinderilor fără orizont ale bălţilor... Şi-n zborul ei semeţ, păsării nu-i păsa nici de norii ameninţători, nici de vântul care culca stufărişul... Părea o zeiţă care stăpânea cerul şi pământul.

„Pe vremea aceea eraţi mai optimist!” i-am atras atenţia lui Theo.

„Eram, a recunoscut el cu un aer visător. Şi-a adăugat pe un ton care mi-a răscolit sufletul: Biata egretă!”

Împinsă de un imbold pe care nu mi-l explic nicidecum, am apucat celelalte schiţe şi le-am zvârlit peste planşa îngălbenită de vreme.

„N-o să mă împac niciodată cu pesimismul dum­neavoastră! i-am strigat aproape furioasă. Nu-l în­ţeleg!”

Dar el, cu un calm care mă exaspera, mi-a decla­rat fără măcar să clipească:

„Nici nu-ţi doresc să-l înţelegi vreodată!”

Presupun că nici acum nu-l înţelegi, remarcă Anghel Cernica.

Dana Voicilă nu-i răspunse. Se prefăcu atentă la chemarea sirenei unui vapor. Era „pasagerul” de Tulcea care-şi anunţa sosirea.

În difuzorul radioului cu tranzistori, un comuni­cat laconic preciza: „Noi ploi torenţiale în Europa centrală „. Căpitanul vasului de pasageri observă:

O să avem iarăşi de furcă.

De obicei perioada asta e secetoasă! îi replică Rolo Miron.

Are sens