,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{„Ia s-o sun eu pe Dana Voicilă”, hotărâse el pe loc.}

^{Primise legătura într-un sfert de oră. Dana era la birou.}

^{„Ce-ai păţit? îl întrebase ingineriţa cu oarecare îngrijorare. De unde vorbeşti?”}

^{„Din Tulcea”, îi răspunsese Cernica.}

^{„Credeam că eşti acasă, în Bucureşti!”}

^{„Plec acuşi cu avionul.”}

^{„Şi ce te doare?”}

^{„Ştii să fii fată discretă?”}

^{„Mormânt!” îl încredinţase Dana.}

^{„Eşti singură în birou?”}

^{„Absolut.”}

^{„Bun! Ce face Sergiu?”}

^{„Se ţine de şotii.”}

^{„Şi Rolo Miron?”}

^{„La fel.”}

^{„Unde sunt acum?”}

^{„Unde vrei să fie? În camera lor… Cred că mai sforăie...”}

^{„Eşti sigură?”}

^{„Dacă-ţi spun... Aseară am jucat cu ei cărţi până aproape de miezul nopţii, iar azi-dimineaţă, când am plecat spre birou, dormeau duşi, cu ferestrele larg deschise.”}

^{„E în regulă, Dana!”}

^{„Dar ce nu e în regulă?” se arătase ingineriţa bănuitoare.}

^{„Îţi spun când mă întorc. Mă grăbesc să prind avionul. Şi nu pomeni te rog nimănui de această convorbire telefonică. Nici chiar băieţilor…”}

^{„Am promis, doar!” îi reproşase Dana.}

^{„Bine, fată scumpă! Pe curând!”}

^{„Drum bun!”}

^{Dar în taxiul care-l dusese la aeroport, cât şi-n avion, gazetarul continuase să-şi rumege bănuielile privitoare la camera 514.}

^{„Dacă Rolo a jucat cărţi împreună cu Dana şi Sergiu până la douăsprezece noaptea, îşi zicea el, n-avea cum să fie în acelaşi timp şi-n hotelul din Tulcea.”}

^{Şi totuşi cel pe care-l zărise în balconul camerei 514 semăna leit cu biologul. Cine era deci acel om? Fratele geamăn al lui Rolo? Nu! Exclus! Direc­torul Institutului îl asigurase că biologul nu avea niciun fel de frate. Cu atât mai puţin unul geamăn}

^{„E ceva totuşi care nu merge, îşi zicea Anghel Cernica în timp ce oprea maşina în faţa spitalului. Ceva care-mi scapă.”}

^{Hotărî să nu se înapoieze în Deltă până ce nu va face o vizită la arhivele Primăriei sectorului 8 al Capitalei.}

^{Profesorul G., şeful clinicii de oncologie, îl primi pe gazetar cu o amabilitate profesională. Şi-n câ­teva cuvinte îl puse la curent asupra stării reale a bătrânei Parascan.}

^{— Sunt situaţii, îi mărturisi sincer profesorul, când nu putem face altceva decât să ne supunem docili unor necruţătoare sentinţe ale naturii. Avem însă, fireşte, obligaţia de-a încerca totul, cu dispe­rare, până în ultima clipă.}

^{— Cât mai are de trăit? întrebă Cernica fără în­conjur.}

^{Profesorul zâmbi vag.}

^{— Mi s-a pus de atâtea ori această întrebare! rosti acesta cu o umbră de amărăciune. Şi tot de atâtea ori m-am ferit să stabilesc nişte termene fa­tale. E hazardat! Dar, după cum evoluează boala, mal putem vorbi de... nişte luni.}

^{— Biata femeie! o compătimi Cernica sincer mâhnit. Pot să-i fac şi eu o scurtă vizită?}

^{— Desigur.}

^{Mama Parascan se afla într-o rezervă de două paturi. Când îl zări pe Cernica în cadrul uşii, se ri­dică în capul oaselor, cu faţa luminată de bucurie.}

^{— Domnu’ Anghel! exclamă ea surprinsă.}

^{Îşi recomandă apoi musafirul, cu vădită mândrie, vecinei de cameră. Cernica zâmbi politicos celeilalte suferinde şi-şi trase un scaun mai aproape de mama Parascan. Aceasta îi apucă mâna şi i-o strânse pri­eteneşte.}