^{„Un artist nu-i niciodată mulţumit de ce face?”}

^{„Şi, mai ales, cum face!” a ţinut el să-mi precizeze.}

^{„Trebuie să recunosc, i-am mai zis, că desenul dumneavoastră mă atrage.”}

^{„Încântat”, a zâmbit el maliţios.}

^{„Dar nu-l înţeleg”, i-am mărturisit sincer.}

^{Theo a izbucnit în râs. Hohotea. Sinceritatea mea l-a dezarmat.}

^{„Nu-i nimic, m-a consolat el. Mi-i suficient ca desenul meu te atrage. Iar de priceput – priceapă fiecare ce vrea şi ce poate... Ca şi din muzica bună.”}

^{Răspunsul lui însă m-a dezamăgit. I-am şi zis:}

^{„Credeam că un artist pretinde mai mult de la..”}

^{„De la cine? m-a întrerupt nerăbdător. De la con­sumator? Nu! Eu nu pretind decât să-şi înţeleagă fiecare starea, eventual emoţia provocată de creaţia! mea... Atât! Altceva nici nu am dreptul săpretind.” Şi-a adăugat cu un zâmbet ghiduş: „Deşi pe alocuri sunt hoţoman... Priveşte!” mi-a arătat el o schiţă.}

^{Am cercetat desenul îndelung. Dar, cu toată bună­voinţa mea, halucinantele intersecţii de linii şi um­bre erau pentru mine o şaradă de nedezlegat.}

^{„E aici ceva, a căutat el atunci să mă lămurească, ceva care se întâmplă mereu sau... niciodată.”}

^{— Nu e nici măcar inedit, observă Cernica.}

^{— Pentru mine era, declară Dana. Şi trebuie să recunosc, fără să mă ruşinez, că tot ce-mi spunea el îmi plăcea. L-am întrebat însă: „Câţi vizitatori aşteptaţi la viitoarea dumneavoastră expoziţie?” „Doi! mi-a răspuns Theo sec. Un bărbat şi-o fe­meie... El să fie acela care săştie exact ce vrea să zică, iar ea – cea care să-l asculte.”}

^{Trebuie să recunosc că eram măgulită. Fiindcă cea pe care o invita el să-l asculte nu putea fi, după mintea mea de atunci, decât umila mea persoană. Şi-am continuat să-i cercetez desenele cu mai multa încredere în mine. Îmi amintesc că m-am oprit la o schiţă care sugera două siluete: una femininăşi alta masculină. L-am întrebat: „Cum aţi intitula, de pildă, acest tablou?”}

^{„Un bărbat şi-o femeie complet în violet”, mi-a replicat el pe loc.}

^{— Bietul Andre Breton! remarcă maliţios Cer­nica.}

^{— E o idee împrumutată? se interesă Dana.}

^{— Bineînţeles!}

^{— Mă rog! făcu ea înţelegătoare. Cu toate că nu-i singurul... Dar am observat că-l obseda violetul.}

^{— E o culoare care se poartă, preciza, cu aceeaşi maliţiozitate, gazetarul. Face ravagii mai ales în moda feminină.}

^{— Mie, însă, continuă Dana, nu-mi displăcea ideea. Şi l-am întrebat de ce-i obseda tocmai acea culoare.}

^{„Pentru că e cea mai expresivă ori, dimpotrivă, cea mai puţin expresivă”, mi-a răspuns el.}

^{„Încerc să vă plasez în vreo şcoală,” am stăruit.}

^{„Efort zadarnic! m-a prevenit el. Fiindcă arta mea se refuză tiparelor... Pricepi? Vreau să spun că eu nu sunt un meşteşugar... N-am ucenicit ca să în­văţ această artă... Eu o simt... Şi-o exprim aşa cum o simt... Pentru că sunt, dacă vrei să mă cataloghezi neapărat, un primitiv.”}

^{„Aş vrea, totuşi, să văd, i-am mai zis privindu-l cu toată sinceritatea, cum arată un desen realist ieşit din mâna dumneavoastră.”}

^{„Ooo! a exclamat el, scuturându-se ca de friguri. Nu! Pentru nimic în lume.”}

^{„Nici chiar pentru mine?” am insistat.}

^{„Crede-mă! m-a conjurat el. Nu am!”}

^{— Nu-l credeam, continuă Dana. Socoteam că brava în faţa unei provinciale ca mine... Şi aşa era... Fiindcă, la un moment dat, am descoperit în mapa lui o schiţă mai veche.}

^{„V-am prins! i-am strigat bucuroasă. Asta ce e?”}

^{Cu palma larg desfăcută, Theo a acoperit atunci desenul.}

^{„Nu! Te rog!”}

^{„Lăsaţi-mă să-l văd!” l-am rugat.}

^{„N-ai ce vedea, s-a împotrivit el din nou. E o încercare copilărească... Eram pe atunci foarte tânăr.”}

^{„În acest caz chiar nu înţeleg de ce vă opuneţi!” am insistat.}

^{Theo a răsuflat adânc. Îl încerca parcă emoţia. Era pentru întâia oară când descopeream la el o asemenea stare... Până atunci îl crezusem insensibil... Mai bine-zis – incapabil de vreun sentiment... I-am înlătu­rat uşor mâna de pe schiţa îngălbenită... Şi, spre bu­curia mea, am dat cu ochii de o egretă... O pasăre superbă!}

^{„Am găsit-o întâmplător aseară, s-a dezvinovăţit Theo, de parcă făcuse o faptă rea. Era rătăcită într-o mapă.”}

^{Desenul mă încânta... Răspundea gustului meu. Imaginează-ţi o egretă care planeazădeasupra în­tinderilor fără orizont ale bălţilor... Şi-n zborul ei semeţ, păsării nu-i păsa nici de norii ameninţători, nici de vântul care culca stufărişul... Părea o zeiţă care stăpânea cerul şi pământul.}

^{„Pe vremea aceea eraţi mai optimist!” i-am atras atenţia lui Theo.}

^{„Eram, a recunoscut el cu un aer visător. Şi-a adăugat pe un ton care mi-a răscolit sufletul: Biata egretă!”}

^{Împinsă de un imbold pe care nu mi-l explic nicidecum, am apucat celelalte schiţe şi le-am zvârlit peste planşa îngălbenită de vreme.}

^{„N-o să mă împac niciodată cu pesimismul dum­neavoastră! i-am strigat aproape furioasă. Nu-l în­ţeleg!”}

^{Dar el, cu un calm care mă exaspera, mi-a decla­rat fără măcar să clipească:}

^{„Nici nu-ţi doresc să-l înţelegi vreodată!”}

^{— Presupun că nici acum nu-l înţelegi, remarcă Anghel Cernica.}

^{Dana Voicilă nu-i răspunse. Se prefăcu atentă la chemarea sirenei unui vapor. Era „pasagerul” de Tulcea care-şi anunţa sosirea.}

^{În difuzorul radioului cu tranzistori, un comuni­cat laconic preciza: „Noi ploi torenţiale în Europa centrală „. Căpitanul vasului de pasageri observă:}

^{— O să avem iarăşi de furcă.}

^{— De obicei perioada asta e secetoasă! îi replică Rolo Miron.}