— Vorbiţi, vă rog!
— Alo!
— Casa Cernica? auzi el un glas slab, îndepărtat, de femeie.
— Da! strigă el pentru a fi auzit.
— Tovarăşul Anghel Cernica? insistă glasul îndepărtat.
— Eu sunt.
— Aici e Dana Voicilă.
— Ce faci, Dana? strigă bucuros Cernica.
— Eu, bine! Dar s-a întâmplat o nenorocire.
— Ce anume? întrebă Cernica, simţind că-l trec fiorii.
— Sergiu! Sergiu Boniga a dispărut astă-noapte... A ieşit afară, pe la miezul nopţii... Era numai în pijama... Şi nu s-a mai întors... Îl căutăm peste tot, dar nu l-am găsit până acum.
— Dumnezeule mare! strigă Cernica mâhnit şi uluit totodată. Căutaţi-l mai departe! Vin şi eu cu prima cursă de avion.
Şi-n timp ce aşeza receptorul la loc, în furcă, gazetarul îşi zise:
„Cred că asta-i pricina plecării neaşteptate a lui Voinea. Dar putea, fir-ar el să fie de pezevenghi, să-mi dea şi mie un telefon.”
Prin uşa întredeschisă auzi tot atunci glasul Getei Parascan:
— Ai vreun necaz?
— Mare! îi confirmă Cernica.
— Să-ţi fac bagajele?
—Ţi-aş fi îndatorat... Trebuie să plec fără întârziere... Să văd însă cum fac rost de-un bilet de avion... Trebuie să trec şi pe la redacţie... Îmi pare râu că sunt nevoit să te las singură.
Geta îi zâmbi blajin:
— O să mă obişnuiesc.
Posturile de miliţie, securitatea şi unităţile de grăniceri din Deltă se aflau de vreo douăsprezece ore în stare de alarmă. Erau de asemenea prevenite toate cabanele turistice, cherhanalele, punctele piscicole, staţiunile stuficole, precum şi toate ambarcaţiunile cu motor. Semnalmentele lui Sergiu Boniga fuseseră comunicate pretutindeni. Dar foarte puţini ştiau pricina căutării cu atâta osârdie a tânărului poet. Pescarii credeau că era vorba de un răufăcător periculos. Cei de la posturile de miliţie, ca şi grănicerii, bănuiau ceva mai mult. Fiind însă oameni disciplinaţi, nu cereau lămuriri suplimentare. Ştiau doar atât: Sergiu Boniga trebuia găsit imediat – viu sau mort –şi transportat fără întârziere la Tulcea. Atât şi nimic mai mult. Dar în ciuda măsurilor luate, nu se dăduse încă de cel dispărut.
— Apa nu lasă urme, se destăinuia căpitanului Cornel Voinea comandantul securităţii locale. Dacă l-au omorât şi l-au aruncat în fluviu, s-ar putea ca bietul băiat să plutească acum în largul mării.
— Nu l-au omorât, stăruia Voinea în convingerile lui. Ar fi absurd!
În birou îşi făcu atunci apariţia un locotenent,
— Ce e? se interesă comandantul.
— Îl caută cineva pe tovarăşul căpitan, arătă ofiţerul, cu timiditate, spre Voinea.
— Pe mine? făcu acesta surprins.
— Da! Un tovarăş ziarist... Anghel Cernica!
— M-a dibuit! exclamă Voinea înciudat.
— I-ai spus că-i la noi? îl privi comandantul cu severitate pe ofiţer.
— Nu! bâigui acesta. I-am zis să aştepte, ca să mă interesez.
— E clar! se uită Voinea cu superioritate la locotenent. Acum ştie precis că mă aflu aici.
—Şi ce să fac? întrebă ofiţerul.
— Pofteşte-l! ordonă Voinea. Locotenentul ieşi. Îl urmăşi comandantul.
În prag apăru curând Cernica. Căpitanul sări în picioare, împins ca de-un arc:
— Hello, boss!
— Să-ţi fie ruşine! îi reproşă Cernica.
— Iarăşi? îi zâmbi Voinea ştrengăreşte. Nu-ţi mai schimbi şi dumneata repertoriul?
— De ce nu m-ai avertizat, pezevenghiule? M-ai lăsat cu degetul în gură, în Bucureşti, în timp ce aici...