^{— Numai noi mai lipsim acolo, îi replicase Rolo Miron cu sarcasm.}

^{Îl urmase totuşi docil, până în micul port pescă­resc.}

^{Convoiul intră în danăşi acostă. Sergiu Boniga se şi înfiinţă în faţa căpitanului.}

^{— Tovarăşa inginer e la cherhana?}

^{— Era, îi răspunse căpitanul sec.}

^{— Vă întoarceţi? insistă Sergiu.}

^{— Ce naiba să facem? se tângui căpitanul. De as’ noapte n-am stat o clipă.}

^{Fără să mai ceară încuviinţarea, Sergiu Boniga sări pe puntea cuterului. Biologul îl urma mai mult de nevoie.}

^{...Pluteau în tăcere pe braţul lat al Dunării. Cu­terul lupta din greu împotriva curentului tot mai puternic. Deasupra vasului apăru la un moment dat o egretă. Biologul o urmări până ce aceasta dispăru în orizont. Sergiu îi întrebă:}

^{— Ce fac păsările acum?}

^{— Nu vezi? îi răspunse Rolo Miron. Caută adă­post.}

^{Cuterul părăsi albia Dunării şi se angajă pe un canal mai liniştit. Valurile iscate de trecerea vasului izbeau în maluri, săltând şi culcând salteaua groasă de stuf. Poetul urmărea joaca dintre apăşi plaur cu sentimentul că asista pentru ultima oară.}

^{Cuterul acostă la cherhana. Sergiu sări primul pe chei, căutând cu înfrigurare silueta Danei Voicilă. Dar ingineriţa era de negăsit. Poetul se îndreptă zo­rit spre hală, urmat pas cu pas de biolog. Străbătu şi hala aproape în fugă. Însă Dana nu era nici acolo. Îl găsi în schimb pe Marcu Nisip, care-i zâmbi înţe­legător.}

^{— Nu-i! îl linişti acesta pe grăbitul tânăr.}

^{— Dar unde-i?}

^{— Cine ştie...}

^{Sergiu Boniga privi descumpănit la forfota din jur. Cherhanaua fierbea. Se descărcau în mare grabă bărcile sosite din larg, se încărcau pescadoarele tri­mise de la Tulcea, se strângeau unelte, lăzi, bu­toaie, cărora li se căutau alt adăpost, mai sigur. Şi pretutindeni, de la un capăt la altul al cherhanalei, răsuna vocea puternică, de bas profund, a lui Marcu Nisip. Ingineriţa îi încredinţase, temporar, operaţiu­nea de evacuare a cherhanalei.}

^{— Bătrâne! îl opri şi Rolo Miron pe inspector. Unde-i Dana?}

^{Marcu Nisip îi aruncă o privire scurtă, mânioasă. Dar biologul continua să-i stea în cale. Ca să scape de el, inspectorul îi strecură printre dinţi:}

^{— Caut-o în Insulă!}

^{—Şi Cernica?}

^{Nisip nu-i mai răspunse. Se îndreptă cu paşi iuţi spre un pescador care se pregătea de plecare.}

^{Cu o mişcare aproape, instinctivă, Rolo Miron îşi potrivi arma de vânătoare pe umăr şi se îndreptă tăcut, cu paşi apăsaţi, spre chei.}

^{— Hei! Unde naiba ai pornit? strigă Sergiu după el. Dar biologul nu-i răspunse. Dezlegă prima barcă ce-i ieşi în cale şi se urcă în ea. Sergiu abia apucă să sară după el.}

^{Theo Boniga era singur în căsuţa de pe Insulă. Se trezise încă din zori, după un somn scurt, agitat, şi se apucase de lucru. Picta şi fuma ţigară dupăţigară. Nu auzea nimic din tot ce se petrecea în jurul său şi nu avea ochi decât pentru pânza de pe şevalet. Milica încercase totuşi să-l cheme la micul dejun. Dar Theo n-o auzise. Fata nu mai insistase, îi lăsase doar o ceaşcă de cafea pe măsuţa de lângă fereastrăşi plecase în sat, după cumpărături. Spera că Theo va întinde din obişnuinţă mâna după canăşi va sorbi câte o înghiţitură. Pictorul era însă ca în tran­să. Tabloul la care lucra îl robise cu totul. Nu respira şi nu gândea decât pentru creaţia sa. Picta febril, cu disperare.}

^{O şalupă acostă ceva mai târziu chiar în dreptul căsuţei pictorului. Dar acesta nu-i auzi motorul. Din şalupă sări sprintenă Dana Voicilă, care se îndreptă cu paşi hotărâţi spre locuinţa lui Theo Boniga. Bătu în uşă. Nu primi niciun răspuns. Dana insistă. Tul­burat de bătăile puternice din uşă, pictorul se văzu nevoit să strige mânios:}

^{— Ce dracu’ vrei? Intră odată!}

^{Dana deschise uşa cu sfială. Theo continua să lu­creze la şevalet. Ingineriţa se opri în prag. Regreta că era nevoită să întrerupă munca pictorului, dar n-avea încotro. Treburile care o aduceau la el nu sufereau amânare. Şi-n aşteptarea unui semn oare­care din partea gazdei, Dana începu să-şi plimbe pri­virea prin atelier. Mobila simplă, elegantă, îi era bine cunoscută. O adusese chiar ea, aici, cu un cuter. Dana îşi îndreptă apoi ochii spre şevalet. Dar spa­tele lat al lui Theo Boniga, îmbrăcat în bluza largă, de lucru, acoperea pânza. Dana ardea de nerăbdare să vadă totuşi la ce lucra pictorul, dar nu cuteză să se apropie mai mult de şevalet. Zări în schimb şez­longul aşezat sub fereastrăşi hotărî să se aşeze acolo. În dreapta ferestrei, pe perete, atârna arma de vânătoare a lui Theo.}

^{„Marcu Nisip i-a înapoiat-o, până la urmă”, îşi zise ea, zâmbind înţelegătoare.}

^{Aşezată în şezlongul comod, pe ingineriţă începură s-o încerce unele regrete. Cândva sperase să stea la fel de cuminte în atelierul lui Theo, urmărindu-l pictând. După o zi grea de muncă i s-ar fi părut nişte clipe nepreţuite de tihnă. Dar soarta îi refuzase această împlinire. Dana se consolăşi începu să cer­ceteze desenele care acopereau aproape în întregime pereţii atelierului.}

^{— Tu erai? se trezi ea întrebată pe neaşteptate.}

^{Dana tresări şi-l privi speriată pe Theo. Acesta părăsi lucrul şi se întoarse cu totul spre musafira lui.}

^{— Ce faci? continuă pictorul s-o descoase.}

^{— Bine! Am venit să văd dacă mai trăieşti.}

^{— Mă bucură!}

^{— Ai lucrat mult, arătă ea desenele agăţate pe pereţi.}

^{— Aşa se pare, îi răspunse Theo cu o nepăsare voită.}

^{Pictorul se răsuci apoi spre şevalet, acoperind pânza.}

^{— M-ar fi interesat să văd la ce lucrezi acum? rosti Dana cu părere de rău.}

^{— Atunci când va fi gata, se împotrivi el.}

^{— Nici despre ce-i vorba n-am voie săştiu?}

^{— Secret! îi zâmbi Theo prieteneşte.}

^{Ca să-şi alunge emoţia ce-o stăpânea încă de la intrarea în atelier, Dana îşi aruncă din nou privirea peste schiţele agăţate pe pereţi.}

^{— Îţi plac? se interesă pictorul.}

^{— Degeaba! îşi declină Dana competenţa. Nu pricep nimic din şaradele tale. Theo vru să intervină, însă Dana îl opri cu un gest scurt: Îţi răceşti gura de pomană! Capul meu de pescăriţă refuză... Şi inima – la fel.}

^{— Regret! îşi rosti pictorul dezolarea.}

^{— Observ totuşi o schimbare, insistă Dana. Mai ales în privinţa culorilor... Tonurile sunt mai grave. Unele linii mi se par descifrabile... Şi văd că revin... Da, da! Revin chiar obsedant! Le-aş asemui cu...}

^{Ingineriţa se săltă tot în clipa aceea din şezlong şi începu să treacă în revistă desen după desen.}

^{— E evident! exclamă ea bucuroasă. Nu-i doar o simplă asemuire... Sunt nişte aripi... Şi întorcându-se brusc spre Theo, îi ceru confirmarea: Nu-s cumva aripile „Egretei” tale?}

^{— Ai o idee fixă! îi replică el amuzat.}