,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Vorbiţi, vă rog!}

^{— Alo!}

^{— Casa Cernica? auzi el un glas slab, îndepărtat, de femeie.}

^{— Da! strigă el pentru a fi auzit.}

^{— Tovarăşul Anghel Cernica? insistă glasul îndepărtat.}

^{— Eu sunt.}

^{— Aici e Dana Voicilă.}

^{— Ce faci, Dana? strigă bucuros Cernica.}

^{— Eu, bine! Dar s-a întâmplat o nenorocire.}

^{— Ce anume? întrebă Cernica, simţind că-l trec fiorii.}

^{— Sergiu! Sergiu Boniga a dispărut astă-noapte... A ieşit afară, pe la miezul nopţii... Era numai în pijama... Şi nu s-a mai întors... Îl căutăm peste tot, dar nu l-am găsit până acum.}

^{— Dumnezeule mare! strigă Cernica mâhnit şi uluit totodată. Căutaţi-l mai departe! Vin şi eu cu prima cursă de avion.}

^{Şi-n timp ce aşeza receptorul la loc, în furcă, gazetarul îşi zise:}

^{„Cred că asta-i pricina plecării neaşteptate a lui Voinea. Dar putea, fir-ar el să fie de pezevenghi, să-mi dea şi mie un telefon.”}

^{Prin uşa întredeschisă auzi tot atunci glasul Getei Parascan:}

^{— Ai vreun necaz?}

^{— Mare! îi confirmă Cernica.}

^{— Să-ţi fac bagajele?}

^{—Ţi-aş fi îndatorat... Trebuie să plec fără întârziere... Să văd însă cum fac rost de-un bilet de avion... Trebuie să trec şi pe la redacţie... Îmi pare râu că sunt nevoit să te las singură.}

^{Geta îi zâmbi blajin:}

^{— O să mă obişnuiesc.}

^{Posturile de miliţie, securitatea şi unităţile de grăniceri din Deltă se aflau de vreo douăsprezece ore în stare de alarmă. Erau de asemenea prevenite toate cabanele turistice, cherhanalele, punctele pis­cicole, staţiunile stuficole, precum şi toate ambar­caţiunile cu motor. Semnalmentele lui Sergiu Bo­niga fuseseră comunicate pretutindeni. Dar foarte puţini ştiau pricina căutării cu atâta osârdie a tânărului poet. Pescarii credeau că era vorba de un rău­făcător periculos. Cei de la posturile de miliţie, ca şi grănicerii, bănuiau ceva mai mult. Fiind însă oameni disciplinaţi, nu cereau lămuriri suplimen­tare. Ştiau doar atât: Sergiu Boniga trebuia găsit imediat – viu sau mort –şi transportat fără întârziere la Tulcea. Atât şi nimic mai mult. Dar în ciuda măsurilor luate, nu se dăduse încă de cel dispărut.}

^{— Apa nu lasă urme, se destăinuia căpitanului Cornel Voinea comandantul securităţii locale. Dacă l-au omorât şi l-au aruncat în fluviu, s-ar putea ca bietul băiat să plutească acum în largul mării.}

^{— Nu l-au omorât, stăruia Voinea în convingerile lui. Ar fi absurd!}

^{În birou îşi făcu atunci apariţia un locotenent,}

^{— Ce e? se interesă comandantul.}

^{— Îl caută cineva pe tovarăşul căpitan, arătă ofi­ţerul, cu timiditate, spre Voinea.}

^{— Pe mine? făcu acesta surprins.}

^{— Da! Un tovarăş ziarist... Anghel Cernica!}

^{— M-a dibuit! exclamă Voinea înciudat.}

^{— I-ai spus că-i la noi? îl privi comandantul cu severitate pe ofiţer.}

^{— Nu! bâigui acesta. I-am zis să aştepte, ca să mă interesez.}

^{— E clar! se uită Voinea cu superioritate la lo­cotenent. Acum ştie precis că mă aflu aici.}

^{—Şi ce să fac? întrebă ofiţerul.}

^{— Pofteşte-l! ordonă Voinea. Locotenentul ieşi. Îl urmăşi comandantul.}

^{În prag apăru curând Cernica. Căpitanul sări în picioare, împins ca de-un arc:}

^{— Hello, boss!}

^{— Să-ţi fie ruşine! îi reproşă Cernica.}

^{— Iarăşi? îi zâmbi Voinea ştrengăreşte. Nu-ţi mai schimbi şi dumneata repertoriul?}

^{— De ce nu m-ai avertizat, pezevenghiule? M-ai lăsat cu degetul în gură, în Bucureşti, în timp ce aici...}