— Cine zicea că eşti bolnavă? rosti gazetarul pe un ton voit şugubăţ. Arăţi ca o floare!
— Păi este ca o floare! interveni încurajator vecina de cameră.
— Sunteţi drăguţi! mulţumi amândurora bătrâna Parascan.
— Dar ce te doare? se prefăcu Cernica neştiutor.
— Mai nimic, îi răspunse suferinda. Mă supără niţel şoldul stâng.
— Niţel sau mai mult?
— Niţel mai mult!
— Dar trece?
— Bineînţeles! Şi-ncă repede! Doar am un nepoţel de crescut, conchise suferinda, optimistă.
Discuţia continuă în aceeaşi manieră încă vreo jumătate de oră, după care Cernica se ridică.
— Trebuie să plec, se scuză el. Mă bate profesorul dacă întârzii prea mult aici... Ora nu-i tocmai potrivită... Dar vin şi mâine, împreună cu Geta, şi-o să stăm pe îndelete la taifas.
— Nu trebuie, se împotrivi suferinda. Dumneata ai treburi importante. Iar Geta...
— Venim negreşit, o încredinţă gazetarul. La revedere!
— Mai stai un pic! îl rugă mama Parascan. Adică aşteaptă-mă pe culoar, până-mi pun halatul. Vreau să te conduc până la poartă.
— Aaa! se arătă Cernica bucuros. Va să zică nu eşti ţintuită în pat?
— Dansez şi twist, se lăudă suferinda.
Pe culoar, însă, dispoziţia bătrânei Parascan se schimbă brusc.
— Să nu te iei după spusele mele din cameră, îi mărturisi ea fără ocol. Îmi mai fac curaj... Dar am nişte dureri cumplite... Simt cum mi se macină oasele de pe o zi pe alta... Mult nu mai am, adăugă ea fără să schiţeze niciun gest de disperare. Şi nu-mi pare rău de mine... Am avut o viaţă amărâtă... Ducă-se! Dar rămâne Geta singură... Şi copilul!
Glasul femeii era tremurat şi ochii începurăsă i se împăienjenească de lacrimi.
— Eu cred că te-nşeli! încercă Anghel Cernica să-i abată gândurile.
—Ştiu eu ce ştiu! continuă suferinda. Dar să nu mai discutăm despre mine...Ci despre ei... Ce-or şti facă?
Bătrâna îşi fixase privirea cu atâta disperare în ochii lui Cernica, încât pe acesta îl sugrumă emoţia.
— De ei să n-ai grijă, o încredinţă gazetarul. Pe Geta am şi luat-o acasă, la mine... Iar după ce vine băiatul din tabără, îl aduc şi pe el.
— S-a învoit Geta să stea la dumneata? Se arătă bătrâna bucuroasă. Cum ai făcut?
— Simplu! Cu o mână am apucat-o pe ea, cu cealaltă valiza, şi nu ne-am oprit decât acasă.
— Foarte bine, drăguţule! Foarte bine! îl aprobă suferinda. Asta era singura cale. Cu o încăpăţânată ca ea...
— Are şi Geta într-un fel dreptate, luă Cernica apărarea profesoarei.
— Ba e o proastă! exclamă bătrâna. Aşa am fost şi eu... De ce atâtea fasoane? Şi faţă de cine? Când ţii la un bărbat ca la ochii din cap...
— Vorbeşti serios? rosti Cernica, simţind că-i taie inima din piept.
— Drăguţule! îl mângâia suferinda cu privirile. Sunt cu un picior în groapă! Personal nu mai am niciun interes. Şi-apoi dacă te-aş minţi, ai descoperi singur mai târziu şi m-ai blestema. Ori nu vreau să-mi încarc povara pe drumul fără întoarcere pe care voi porni curând. Iar dacă dumneata ţii la Geta, cum ţine ea la dumneata, săştiţi că veţi fi o pereche foarte potrivită. Vă spun!
CAPITOLUL XVIII
— Interior doi, patru, opt, şase! ceru Anghel Cernica a doua zi dimineaţă.
— Cu cine vreţi să vorbiţi? se interesă centralista.
— Cu tovarăşul căpitan Voinea.
— Îmi pare rău, dar nu e nimeni în birou. Dacă vreţi, vă dau informaţiile.
— Bine, se învoi Cernica.
Faptul că biroul în care lucra Cornel Voinea era gol nu i se părea de bun augur gazetarului. De aceea aşteptă nerăbdător legătura cu ofiţerul de serviciu. Dar şi acesta-i confirmă presimţirile. Căpitanul Cornel Voinea plecase dis-de-dimineaţă „în misiune”.
— Mi-a fixat însă o întrevedere pentru azi la ora nouă! îşi manifestă Anghel Cernica nemulţumirea.
— Probabil că a intervenit ceva neprevăzut, presupuse ofiţerul de serviciu. Doar ştiţi cum e la noi.
Deconcentrat, gazetarul mulţumi şi aşeză receptorul în furcă. Dar în clipa următoare auzi soneria propriului său telefon. În receptor – vocea nazală a unei telefoniste. După cuvenita verificare a exactităţii numărului de telefon, aceasta îl invită: