^{Sergiu însă nu se împăca de loc cu această hotărâre. Căuta cu privirea de colo-colo, ca o sălbăticiune gata să sară asupra prăzii.}

^{— Dacă nu te linişteşti, îl preveni din nou Cer­nica, vei simţi din nou efectul unui narcotic. Dar al unui narcotic natural.}

^{—Şi... Dana? se tângui poetul.}

^{— Deocamdată nu-i niciun pericol, îl încredinţă Cernica.}

^{Milica dădu uşa în lături cu o lovitură puternică de picior. Apariţia ei neaşteptată o făcu pe ingineriţă să amuţească. Fără pic de sânge în obraji, cu ochi aprigi, care aruncau fulgere de mânie, Milica ţipă la Dana Voicilă:}

^{— Ce cauţi aici?}

^{Fără să-şi piardă cumpătul, ingineriţa îi răspunse:}

^{— Poate ar fi cazul să te întreb eu „ce cauţi aici”?}

^{Milica îşi ridică atunci fruntea cu semeţie, gata să-i riposteze. Însă Dana o opri cu un gest scurt}

^{— Fii pe pace! N-am venit săţi-l iau.}

^{Pusă pe harţă, Milica strigă la Dana şi mai sălba­tic:}

^{— Ce cauţi aici?}

^{Surprins la început de înfruntarea dintre ele, Theo Boniga socoti că era momentul să intervină. Grăi poruncitor Milicăi, arătând spre sacoşele din mâinile ei:}

^{— Du-le la bucătărie! Surprinzător, tânără laborantă reacţionăşi faţă de el cu aceeaşi violenţă:}

^{— Du-le tu! Şi ca să-şi desăvârşească revolta, aruncă sacoşele la picioare, exclamând uşurată: Na! Pungile şi cutiile de conserve se rostogoliră zgo­motos pe pardoseală. Theo însă nu părea de loc mi­rat. Cu siguranţa bărbatului matur, stăpân pe sine, fixa asupra Milicăi ochii săi mari, de-un albastru întunecat.}

^{— Calm, fetiţo! rosti el ca un îmblânzitor în arenă. Fii calmă! Calmă!}

^{Încercarea lui de sugestionare păru a avea oarecare efect. Fiindcă Milica îşi lăsă încet mâinile de-a lungul corpului, trădând un început de relaxare.}

^{— Aşa, fetiţo! continuă Theo s-o îmblânzească. Apleacă-te acum frumos! Hai! Apleacă-te frumos!}

^{Milica şovăi. Doar câteva clipe, pentru că scăpă iarăşi de sub controlul lui Theo, izbucnind mai vio­lent:}

^{— Să fiu calmă! rosti ea răguşit. Să fiu supusă! Să mă aplec frumos! Dar pentru ce? strigă ea nestăpânită. Pentru cine? Şi cu o mişcare neaşteptat de iute, îşi smulse rochia sfâşiată, înfăţişându-i-o lui Theo ca pe un trofeu: Poftim! Nu vezi cum arăt? Nu vezi?}

^{Un val de sânge năvăli brusc în ochii şi-n obrajii lui Theo, tulburându-i echilibrul.}

^{— Cine? rosti el cu glasul sugrumat de mânie. Cine a îndrăznit?}

^{Milica aruncă atunci o privire acuzatoare spre Dana Voicilă:}

^{— Ea! Ce mai întrebi? N-o vezi? E aici, lângă tine! Scorpia asta m-a scuipat în obraz... Ea mi-a smuls părul din cap şi m-a tăvălit pe jos!}

^{Theo se răsuci ca un arc spre Dana:}

^{— Tu?}

^{— Nu fi caraghios! îi răspunse aceasta netulburată. Cum îţi închipui una ca asta?}

^{— Atunci... cine? întrebă el gata să explodeze.}

^{— Probabil femeile din sat! Ele or fi judecat-o}

^{— E absurd! se revoltă Theo.}

^{— Găseşti? îi replică Dana sarcastic. Şi ca să nu scape momentul de acalmie, se întoarse spre Milica şi-o dojeni autoritar: Ce-ai căutat, domnişoară, azi la magazin? Doar ştiai că satul e în fierbere!}

^{— E absurd! repeta Theo cu aceeaşi revoltă nepu­tincioasă. N-o poate opri nimeni să se ducă după cumpărături.}

^{— De acord, recunoscu Dana. Dar trebuia să aibă atâta bun simţ încât să nu întărite amărâtele acelea de femei... Măcar azi!}

^{— Dar nu le-am făcut nimic! se tângui Milica! Ele m-au dat afară din rând... Şi din magazin...}

^{— E clar! rosti Dana sentenţios.}

^{Ingineriţa dădu să părăsească atelierul, dar Theo o opri.}

^{— Te-aş ruga să intervii, îi ceru el.}

^{— În ce sens? îşi arătă Dana mirarea.}

^{— Să nu le mai aţâţe nimeni pe scorpiile acelea.}

^{— „Scorpiile” acelea sunt soţii şi mame cinstite! îi atrase Dana atenţia.}

^{— Voiai să spui şi „legale”? schiţă Theo un zâm­bet dispreţuitor.}

^{— Într-adevăr! Şi legale! sublinie Dana. Oamenii cinstiţi nu fug de legalitate.}

^{— Dana! o conjură Theo Boniga. Tu eşti o femeie inteligentă.}

^{— Nu întotdeauna, îi mărturisi ea sincer. Dar am totuşi tăria să suport cu demnitate, fără să mă vaiet, consecinţele propriilor mele prostii.}

^{— De acord! Însă eu te rog frumos, stărui Theo, să nu mai asmuţi gloata împotriva mea şi-a acestei biete fiinţe... Fiindcă n-am să mă mai pot stăpâni mult! Şi-am să comit un gest regretabil! Poate chiar fatal!}

^{— Pentru cine? îl înfruntă Dana.}

^{— Chiar şi pentru tine, o avertiză Theo. Pentru ca tu nu eşti străină de întreaga urzeală ce se ţese în jurul meu... Tu eşti cea care i-ai asmuţit pe cei doi netrebnici împotriva Milicăi... Şi tot tu ai ridicat satul...}

^{— Ameninţările tale nu mă sperie! îi reteză Dana vorba. Şi, zău, nu ştiu la ce-ţi foloseşte! Izbuteşti, cel mult, să înrăutăţeşti atmosfera careşi aşa-i des­tul ele încărcată... Fii om cuminte!}

^{— O auzi? îl îmboldi Milica pe Theo. Mai vrei şi altă dovadă? Ce mai aştepţi?}

^{Şi cu un salt neaşteptat, laboranta smulse arma de vânătoare din cui şi-o îndreptă ameninţător spre ingineriţă. Aceasta înlemni. Descumpănit, Theo Boniga privea când la arma din mâinile Milicăi, când la chipul pământiu al Danei.}