— De ce-aţi tras, isteţilor, în mine?
— Din greşeală! îi replică spontan Anghel Cernica. Ochisem un pescăruş... Şi ne-a scăpat arma.
— Ascultă, isteţule! îi strigă pictorul pe un ton mai potolit. Vrei să cădem la învoială?
— Bucuros! se învoi gazetarul. Dar nu văd ce-am avea de împărţit?
— Vorba ta! Nimic! recunoscu Theo Boniga.
— Atunci?
— Căraţi-vă dracului de pe Insulă, izbucni Theo pe neaşteptate.
— Dacă-i dai drumul Danei Voicilă, plecăm cu dragă inimă, îi răspunse Cernica liniştit.
Pictorul tăcu. Gazetarul îşi strecură privirea spre partea sudică a Insulei. Biologul continua să se furişeze cu scopul vădit de-a ajunge în spatele casei. Ca să distragă atenţia lui Theo Boniga, Cernica îi strigă acestuia:
— Ei? Ai amuţit?
— Aş mai avea o întrebare, sosi prompt replica pictorului.
— Dă-i glas! îl îndemnă gazetarul.
— Ce legături ai tu cu Dana Voicilă?
— În orice caz, mai cinstite decât ale tale, îi provocă din nou Cernica.
— Dana nu-i aici, încercă atunci pictorul o manevră copilărească.
— Haida, de! făcu Cernica în zeflemea. De vreme cu mă aflu aici, îţi închipui căştiu bine pe cine ai acum în casă.
—Şi dacă refuz?
— Te previn că am anunţat postul de grăniceri... vei primi curând vizita unei patrule.
— Iar dacă Dana nu mai e în viaţă?
Sergiu era cât pe ce să scoată un strigăt, dar Cernica îi astupă gura.
— Minte! îi şopti el poetului. Vrea să ne tragă pe sfoară.
— Hei! strigă din nou Theo Boniga. De data asta aţi amuţit voi?
— O vrem pe Dana! îi răspunse Cernica netulburat. Chiar şi moartă!
— Veniţi atunci s-o luaţi!
— N-ai grijă c-o să venim! îl încredinţă gazetarul.
— Uite ce-ţi propun, omule! rosti Theo Boniga pe un ton mai potolit. Ca să fiu sigur că nu trageţi iarăşi în mine, lăsaţi armele acolo şi ieşiţi în faţă.
Propunerea nu i se părea rea lui Cernica.
— S-a făcut! se învoi acesta pe loc.
Îl împinse pe Sergiu în faţă, în chip de pavăză. Era încredinţat că Theo Boniga nu va trage în fiul său. Şi nu se înşelă.
— Eşti prevăzător! constată pictorul, văzându-l pe Sergiu şi Cernica păşind cu fereală, unul după altul, spre căsuţă. Încredinţându-se apoi că cei doi nu aveau nicio armă asupra lor, iar din altă parte nu-l ameninţa altcineva, pictorul sări sprinten peste pervazul ferestrei, cu arma în mână.
— Sunteţi băieţi cuminţi! constată Theo mulţumit.
— Suntem! îl asigură Cernica.
— Care dintre voi a tras?
—Eu! îl privi Sergiu încruntat.
— De ce, Brutus? zâmbi pictorul cu amărăciune.
— Dacă i s-a întâmplat ceva Danei, uit că-mi eşti tată, îl preveni Sergiu fără să clipească.
— Nici nu-ţi sunt măcar tată, nefericitule, îi replică atunci Theo cu un râs sarcastic. Mă-ta ştie cu cine te-a făcut! Fiindcă un fecior din sângele meu n-ar fi ridicat arma asupră-mi.
Sergiu se clătină pe picioare, de parcă ar fi primit o lovitură puternică în moalele capului.
— Te joci cu cuvintele! îl dojeni Cernica pe pictor.
— De ce nu m-aş juca? îl sfidă acesta. E chiar atât de periculos?
— Foarte periculos! îl preveni gazetarul.
— Nu-i nimic! conchise atunci Sergiu cu glasul stins. Abia îmi va fi mai uşor să-l ucid.
— N-ai să ai bucuria asta, mucosule! îl avertiză Theo. Mai bine-zis n-ai să mai apuci această clipă.
— Oare? se auzi în acelaşi moment un glas gros, batjocoritor.
Pictorul tresări şi vru să se întoarcă. Dar glasul bărbătesc îi porunci:
— Nu mişca! Sunt cu degetele pe trăgaci!
— Cine eşti? întrebă totuşi Theo Boniga.
— Romulus Miron.
Pictorul zâmbi dezarmat:
— Trebuia să mă aştept!