^{— „Aproape?” făcu pictorul încercat de speranţă.}

^{— Eu aşa zic!}

^{—Şi care ar fi, după părerea dumitale, posibilita­te de scăpare?}

^{— Să mergi frumos la organele de resort şi să faci mărturisiri. Ţi-ai uşura foarte mult situaţia.}

^{— Eşti idiot! îi scăpă lui Theo Boniga fără voie.}

^{— Mulţumesc! îi replică gazetarul maliţios.}

^{— Scuză-mă, continuă pictorul, dar e vina mea: ţi-am supraestimat inteligenţa.}

^{— Se mai întâmplă!}

^{— Eu mă gândeam la cu totul altceva, îşi reluă Theo Boniga tonul potolit dinainte. Disperarea mea nu privea câtuşi de puţin tâmpeniile de care sunt bănuit.}

^{— La ce „tâmpenii” te referi?}

^{— Să zicem... la faptul că mi-aş fi omorât ne­vasta.}

^{—Şi nu i-ai semnat dumneata „paşaportul” pentru „lumea de apoi”?}

^{— Chiar dacă aş fi făcut-o, fii convins că n-aş mărturisi-o niciodată... Fiindcă nu există nicio dovadă în acest sens.}

^{— Iar dacă ar fi?}

^{— Exclus!}

^{— Să presupunem! Altceva?}

^{— Tocmai asta voiam să aflu şi eu: ce „altceva” mai am trecut în cont? Că m-am culcat cu Dana Voicilă? Că am tras cu arma asupra celor doi netrebnici? Că trăiesc în concubinaj cu Milica?}

^{— Meştere! rosti Cernica consternat. Văd că mă socoteşti într-adevăr idiot... Şi treaba asta mă supără!}

^{— Dar nu înţeleg ce vrei de la mine? îşi ieşi Theo Boniga din fire. Ce-i cu sfatul acesta tâmpit? Ce mărturisiri să fac?}

^{Cernica dădu semne de nerăbdare.}

^{— Poate-mi explici, totuşi, de ce m-ai chemat aici, îi ceru el pictorului.}

^{— Ca să mă amuz! sosi replica sarcastică a lui Theo Boniga.}

^{— Nu-ţi prea gust umorul, dar asta n-are nicio importanţă. Mai ai ceva să-mi spui?}

^{— Nu.}

^{— Salut!}

^{— Salut!}

^{Gazetarul se răsuci pe călcâie şi porni cu paşi hotărâţi spre căsuţă. Dar pictorul îl opri:}

^{— O clipă!}

^{Cernica rămase nehotărât pe-un picior. Se întoarse totuşi către Theo Boniga.}

^{— Voiam să te mai întreb ceva, îi zâmbi pictorul amical.}

^{— Spune!}

^{— E adevărat că vin apele?}

^{— Vin.}

^{—Şi cât pot să mai stau aici?}

^{— Nu ţi-a spus Dana?}

^{— Ba da.}

^{— Crede-mă! Nu te-a minţit, îl sfătui Cernica prieteneşte.}

^{— Păcat! rosti Theo Boniga mai mult pentru sine.}

^{— Aveai ceva important de terminat?}

^{— Aş avea... Şi poate voi reuşi totuşi să duc treaba până la capăt.}

^{— Îţi urez succes, meştere.}

^{— Mulţumesc!}

^{Cernica porni din nou către căsuţă. Dar, după câţiva paşi, se opri şi roti privirea înapoi.}

^{— Poate mă înşel, meştere, rosti el grav către pic­tor, sau poate intuiesc bine... dar tare aş vrea ca ceea ai de gând să termini aici să fie de-o asemenea valoare, încât să-ţi răscumpere toate păcatele.}

^{Theo Boniga îi mulţumi, făcându-i ştrengăreşte cu ochiul.}

^{CAPITOLUL XXV}

^{Ploua într-una. Zi şi noapte. Revărsării apelor ieşite din matcă li se adăuga fără zăbavă potopul ce­rului. Marea, răscolită de o puternică furtună, mugea şi ea fioros. Doar debarcaderul micului port de pescari mai rezista grelelor încercări ale viiturilor Du­nării.}

^{Încotoşmănaţi în largi măntăi cauciucate, Rolo Miron şi Sergiu Boniga călcau fără fereală prin băltoace. Nu se opriră decât la debarcader, unde căutară adăpost. Aici li se păru a fi mai feriţi de apelurile alarmante ale sirenelor, ca şi de zbieretele şi răgetele animalelor. În schimb răpăitul ploii pe acoperiş, precum şi vuietul apelor dezlănţuite deveniseră de nesuportat.}

^{Scuturându-şi apa de pe mantale, cei doi tineri priveau înfioraţi la tumultul din jur.}

^{— Ce-a mai anunţat buletinul hidrologic? se interesă Sergiu în timp ce-şi dădea peste cap gluga udă a mantalei.}