^{— Drept grăit-a căpitanul! aprobă Gheorghe, să­rind sprinten peste parapet.}

^{Cu spaima în suflet, Paulina îi strigă din urmă:}

^{— Să ai grijă, Gheorghe! Te aşteaptă acasă patru suflete.}

^{—Şi-un junghi de muiere! o completă bărbatul cu un râs gros, bărbătesc.}

^{Replica lui spontană descreţi toate frunţile. Re­semnată, Paulina se lipi de Dana:}

^{— E singurul nostru sprijin, îi aminti ea ingine­riţei. Să nu facă vreo prostie.}

^{— Dacă nu se ţine bine pe picioare, îl culcăm în cală, o linişti Dana. Întâlnind apoi privirea lui Marcu Nisip, ingineriţa i se adresă: Vezi ce mai e de făcut pe aici, bătrâne.}

^{— Mergeţi şi întoarceţi-vă sănătoşi, o încuraja inspectorul. Aveţi toată încrederea!}

^{— Gata? se auzi glasul nerăbdător al căpitanului, îmbarcarea!}

^{— Sufleţelule! se ţinea Paulina scai de Dana. În mata mi-i nădejdea.}

^{— Îmbarcarea! sună din nou, mai autoritară, che­marea căpitanului. Iar după ce se asigură de prezenţa celor trebuitori pe punte, dădu comanda de plecare: Mola!}

^{Ţipătul strident al sirenei, izbucnit pe neaşteptate, sfârtecă văzduhul încărcat de nori. Cei rămaşi pe de­barcader tresăriră fără voie.}

^{CAPITOLUL XXVI}

^{Cu proiectoarele aprinse, cuterul îşi tăia drum în noapte spre pragul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Căpitanul, încordat, ţinea mâinile crispate pe cârmă. Alături de el, în cabina largă, încăpătoare, se mai aflau Dana, biologul şi tânărul Boniga.}

^{Buşteni răzleţi sau copaci întregi, smulşi cu tot cu rădăcini şi purtaţi vijelios de ape, se izbeau când de babord, când de tribord.}

^{— De n-ar lovi cârma! îşi mărturisi biologul în­grijorarea.}

^{Căpitanul nu-l auzi. Nici Dana. Doar Sergiu se interesă în şoaptă:}

^{—Şi ce facem atunci?}

^{În loc să-i răspundă, biologul ridică privirea spre cer. Pe Sergiu Boniga îl trecu un fior. Dar calmul celorlalţi îi mai dădu un dram de curaj.}

^{„Fie ce-o fi!” îşi zise el.}

^{Sergiu îşi aţinti apoi privirea spre fâşia îngustă de lumină, tăiată în noapte de proiectorul de la pupa. Dar apăsătoarea tăcere din cabină îl enerva. Deschise iarăşi vorba:}

^{— A mai stat un pic ploaia.}

^{Nici de data asta nu primi vreun răspuns. Vasul se apropia de vărsare şi legănarea sporea în tărie.}

^{Curând se transformă într-un adevărat tangaj. Sergiu îşi simţi stomacul în gât.}

^{„De nu mi-ar veni rău!” se rugă el în gând.}

^{Se înţepeni bine pe picioare, cu palmele încleştate de bara de sprijin şi începu să răsufle mai rar şi mai profund.}

^{— Nu-ţi fie teamă! îl încuraja Rolo. Carapacea asta bătrână e solidă ca un tanc.}

^{— Mă întreb, făcu Sergiu, ce-or fi făcând cei de pe Insulă?}

^{— Se descurcă ei într-un fel, îi răspunse biologul abătut.}

^{Căpitanul, care efectuase până atunci manevre mai simple, începu să învârtească iute de timonă.}

^{— Ce e? se interesă Dana.}

^{— O aglomerare de buşteni, o informă sec coman­dantul vasului.}

^{— Dacă n-o zăreai, ne duceam pe copcă, observă Rolo.}

^{Căpitanul nu-l auzi. Nici Dana.}

^{— Mai e mult? se interesă Sergiu în şoaptă.}

^{— Ajungem îndată, îl linişti biologul din nou.}

^{În dreptul geamului mic, rotund, de la uşa cabinei, apăru silueta unui bărbat. Sergiu îl recunoscu pe Gheorghe. Întorcând capul şi spre gemuleţul opus, tânărul Boniga descoperi alte două siluete. Erau Pa­vel şi Mitrofan. Prezenţa acestora pe punte spori în­crederea poetului. Era semn că vasul se apropia de ţinta călătoriei sale nocturne.}

^{...Tangajul se mai potoli. Căpitanul începu să ma­nevreze din nou timona. Vasul cârmi spre dreapta. Trecuse „pragul” şi se îndrepta direct spre Insulă, în tribord se simţeau tot mai puternic izbiturile va­lurilor mării. Cuterul se clătina greoi, continuându-şi însă drumul fără a mai fi stingherit de viiturile Du­nării. Tensiunea oamenilor din cabină, ca şi-a celor de afară, de pe punte, creştea însă pe măsură ce cu­terul se apropia de Insulă. Întinderile ameninţătoare ale apelor erau cercetate cu încordare. Şi, pe neaş­teptate, se auzi glasul puternic, de bas profund, al lui Gheorghe:}

^{— Om la babord!}

^{Un fior puternic străbătu pe toţi cei de pe cuter.}

^{CAPITOLUL XXVII}

^{Chircit în colţul lui de pe ponton, moş Nicanor, bunicul Milicăi, continua să bolborosească în legea lui. Era noapte târziu şi vasul plecat spre Insulă nu dădea niciun semn de întoarcere. Bătrânul pescar scormonea cu un beţigaş în scândura groasă a de­barcaderului, de parcă era în căutarea unui lucru preţios. Puţin mai la o parte, pe bancă, cele două re­editări feminine ale lui Patt şi Pattachon – Păvăloaia şi Mitrofănoaia –şuşoteau între ele pentru a mai alunga povara aşteptării. Dar, la un moment dat, se opriră din şuşotealăşi-şi aţintiră privirile spre dig. Câteva raze plăpânde de lună, care răzbăteau prin perdeaua de nori, le uşură vederea. O descoperiră pe Paulina lipăind printre băltoace. Încălzită de mers, îngrijorată, zorită ca întotdeauna, femeia se interesă la consoartele sale:}

^{— Nu se văd?}

^{— Neam! îi răspunse Mitrofănoaia.}

^{— Parcă i-a înghiţit iadul, se jelui şi Păvăloaia. De-ar mai apuca ziua de mâine blestemaţii care...}

^{— Taci, tu! îi atrase atenţia Paulina asupra pre­zenţei lui moş Nicanor. N-are săracu’ nicio vină.}

^{— Un bătrân neputincios! întări şi Mitrofănoaia.}

^{— Dar noi ce vină avem? se burzului Păvăloaia.}

^{Nu i se răspunse. Paulina adulmecă în jur:}

^{— Bine că nu mai plouă.}