— Curios lucru!
— Ce vi se pare curios? se interesă Rolo Miron.
— Faptul că din păienjenişul acesta de gârle şi canale, care măsoară sute de kilometri, voi v-aţi îndreptat chiar spre ghiolul acela. Cine a avut această fantastică intuiţie? Dumneata sau Marcu Nisip?
— Niciunul! îl încredinţă biologul. Pur şi simplu am nimerit în balta aia cum tot atât de bine puteam nimeri în altă parte.
— Nu v-aţi stabilit de la început un itinerar?
— Nici gând! Şi-apoi ce itinerar puteai stabili? Nu exista niciun indiciu... Nicio urmă... Nu bănuia nimeni nici măcar spre care dintre cele patru puncte cardinale au apucat-o răpitorii lui Sergiu. Doar de-un singur fapt eram încredinţaţi: răpitorii nu foloseau o ambarcaţiune cu motor... Fiindcă orice zgomot mai puternic ar fi atras atenţia... Deci se foloseau de-o lotcă... Şi era normal să evite căile de apă circulate. Ca urmare, ne-am stabilit şi noi acest criteriu: să căutăm prin locuri cât mai puţin umblate.
Pe Cernica nu-l mulţumiră totuşi pe deplin lămuririle biologului. Îl privi chiar cu oarecare suspiciune.
— Ce nu vă place? îl întrebă Rolo Miron.
— Zici că eşti cu adevărat biolog?
— Aveţi vreo îndoială? îi zâmbi Rolo amical.
— Am mai cunoscut un tip care-ţi semăna leit.
— Se poate! admise biologul.
—Şi unde zici că te-ai născut?
— Un interogatoriu?
— Simplă curiozitate!
Rolo Miron schiţă mai întâi un zâmbet ironic, apoi îl preveni pe Cernica:
— Mi s-a comunicat chiar azi, de la Institut, că manifestaţi un interes aparte faţă de umila mea persoană. Sunt măgulit, maestre!
— Prin urmare, n-ai avea nimic împotrivă să-ţi fac niţică publicitate?
— Dimpotrivă! V-aş rămâne îndatorat.
— Directorul dumitale...
— Profesorul are uneori idei învechite, îl întrerupse Rolo grăbit. Pot conta, deci, pe pana dumneavoastră?
— Poţi! îl încredinţă Cernica sec.
Se despărţiră la debarcader. Biologul se înapoie la Muzeul Deltei, iar gazetarul se îmbarcă pe vasul de pasageri cu care avea să pornească la vale, pe apele liniştite ale Dunării.
Aşezat pe punte, mângâiat de o adiere plăcută, Anghel Cernica încerca să-şi recapituleze întâmplările din ultimele zile. Reflecta mai ales la răpirea lui Sergiu Boniga.
„De ce le-a trebuit toată înscenarea asta? se întreba el.
Pentru că-l găsiseră pe Sergiu narcotizat, culcat pe o plută improvizată, sub un acoperiş de papură, pluta era foarte bine ascunsă în mijlocul acelei insule plutitoare. Dar cum a ajuns acolo, Sergiu nu l-a putut lămuri. Fiindcă nu ştia. Habar n-avea când fusese adus pe plută, cât stătuse acolo, când fusese găsit şi-apoi transportat la spitalul din Tulcea. Trăise tot timpul sub narcoză. Şi nu-şi amintea decât faptul că, în noaptea răpirii, ieşise afară în pijama, cu ochii cârpiţi de somn, cu gândul de-a se duce la W.C. Dar n-apucase să facă bine colţul casei şi-o lovitură puternică– probabil la carotidă– îl făcuse să se prăbuşească în neant. Atât îşi amintea. Iar când se trezise epuizat, din somnul lung, întreţinut zeci de ore cu narcotice, zărise la căpătâi un medic. Un medic autentic, în halat alb, care-i zâmbea binevoitor. Era de acum în spitalul din Tulcea.
— Dar ce-au vrut de la mine? întrebase Sergiu, cercetându-l pe gazetar cu ochi mari, cercănaţi.
— Poate o să aflăm într-o zi, îi răspunse Cernica, schiţând un surâs amar.
Sergiu continua să caute nedumerit în jur, cu privirile sale rătăcite.
— Nici tu nu ştii? îl întrebase el apoi pe Rolo Miron.
Biologul îşi strânsese pumnii şi rostise cu îndârjire:
— Dacă-i aflu pe ticăloşi –şi trebuie să-i aflu – te rog să mă crezi că n-o să le fie moale.
Obosit chiar şi de acest scurt dialog, Sergiu îşi împreunase pleoapele. Dar nu stătuse cu ochii închişi decât cel mult un minut, după care un zâmbet de copil fericit îi luminase pe neaşteptate chipul livid.
— Ce mai face Dana? întrebă el.
— Bine! se grăbise Cernica să-i răspundă. Te aşteaptă.
— A aflat ce-am păţit?
— Ba bine că nu! intervenise şi Rolo Miron. A ridicat tot satul ca să te caute.
— E o fată minunată! exclamase poetul cu chipul luminat de acelaşi zâmbet fericit. Păcat că n-am cunoscut-o înaintea meşterului... Şi chiar înainte de tine, Rolo!
Biologul îi mângâiase prieteneşte degetele lungi, subţiri, care zăceau pe saltea.
— În privinţa mea, să nu-ţi faci griji, îl încredinţase acesta. E inutil.