— Nimic, taică! îi răspunse Sergiu cu părere de rău.
Dând cu ochii şi de Rolo Miron, moş Nicanor se interesăşi la acesta:
— De ce-or fi întârziind atâta? Biologul ridică din umeri. Bătrânul se jelui mai departe: S-a stricat lumea de tot, domnilor!
Un sunet prelung de sirenă anunţă în sfârşit apropierea unui vas. Însufleţit brusc, Sergiu sări de pe bancăşi se alătură lui Rolo. Biologul strângea spasmodic în mâini bara de fier a balustradei.
— Or fi şi ei? stărui bătrânul pescar în întrebările sale.
— Trebuie! încercă Rolo să-l încurajeze.
— Copil fără minte! îşi dojeni bătrânul nepoata.
Chemarea sirenei adună satul la debarcader. Veneau mai cu seamă femei. Îşi aşteptau soţii ori feciorii rânduiţi să vină cu ultimul transport. Mamele celor doi tineri pescari, ale lui Pavel şi Mitrofan, se iviră printre primele. Păvăloaia, înaltăşi uscată, alături de Mitrofănoaia, scundăşi grasă, reprezentau o reeditare feminină a lui Patt şi Pattachon.
Ceva mai târziu sosi, trăgându-şi sufletul, şi Paulina.
— Blestematul ăsta al meu nu-şi mai găseşte astâmpăr! îl pârî ea pe Gheorghe biologului.
Acesta însă n-o auzi. Nici Sergiu. Amândoi aveau ochi şi urechi doar pentru cuterul care despica greu învolburarea apelor, trăgând după el două bacuri supraîncărcate. De pe vas, ca şi de pe ponton, începură să se audă curând glasuri bucuroase. Rolo şi Sergiu o căutau cu privirile pe Dana. O descoperiră la proră, dând indicaţii pentru acostare. Când sări de pe puntea vasului, Dana se trezi în braţele celor doi tineri.
— Descărcaţi repede! strigă ea căpitanului vasului Pornim numaidecât.
— Unde? întrebă Rolo îngrijorat.
— Îndărăt! răspunse Dana scurt.
Sergiu Boniga o cercetă cu o privire întunecată:
— Tot n-au venit?
— Nu.
Un vaiet prelung izbucni pe neaşteptate lângă ei. Era moş Nicanor, care pricepuse tâlcul scurtului dialog.
— Măiculiţa ta, Doamne! se tânguia bătrânul, trăgându-se de pletele rare. Blestem pe capul meu!
Moşneagul se chirci apoi într-un colţ, continuând să plângă, ferit de priviri nedorite.
Biologul, sincer afectat, se adresă Danei:
— Nu înţeleg, totuşi...
— Ce-i de neînţeles? îl apostrofă aceasta sever.
Rolo izbucni:
— În asemenea situaţii laşi dracului şi orgoliu şi...
— Aici nu-i vorba de orgoliu, îl întrerupse Dana enervată.
— Are dreptate, o susţinu şi Sergiu. Fiindcă meşterul, adăugă el, pe lângă atâtea păcate, are şi-o mare calitate: nu ştie ce-i calea întoarsă.
Rolo nu se lăsă însă convins. Se adresă din nou Danei:
— Presupui deci...
— Nu-i presupunere, ci certitudine, îi preciza ingineriţa, îndreptându-şi atenţia asupra forfotei de pe ponton. Hei! Grăbiţi debarcarea! strigă ea apoi spre cei de pe vas.
Căpitanul cuterului sări atunci de pe punte şi se agăţă, vânjos, de balustrada debarcaderului.
— Îmi permit să vă mai atrag o dată atenţia că se înnoptează, făcu el către şefa secţiei piscicole. Punem în pericol vasul şi echipajul.
—Ţi-i frică? îl înfruntă Dana.
— Sunt marinar, rosti acesta ofensat.
— Un motiv în plus ca să nu te mai codeşti, îi replică Dana sec. E vorba de două vieţi.
— Să luăm cel puţin nişte oameni de nădejde, o sfătui căpitanul cu glasul reţinut.
— Dacă eşti dumneata la cârmă, n-am nicio teamă, îl măguli ingineriţa.
Căpitanul se uită totuşi mohorât la scurgerea vijelioasă a apelor care se izbeau de vas şi de debarcader.
— Fiecare cu steaua lui, mai adăugă acesta, sărind înapoi pe punte.
Agăţată cu desperare de braţul bărbatului ei, Paulina se străduia în acele momente să-l reţinu locului pe Gheorghe. Dar acesta, încălzit de câteva pahare tari, îşi impunea voinţa.
— Înţelege, femeie, că fără mine nu poate pleca vasul. Şi ca să fie mai convingător, se adresă Danei: Nu-i aşa, domnişoară inginer?
Dana nu-l contrazise. Îl ştia bine pe Gheorghe. Când era cu chef, pescarul nu trebuia înfruntat.
— Nici nu mă gândesc să plec fără dumneata, făcu aceasta, pe un ton împăciuitor, către bărbatul Paulinei.
— Vezi! se făli Gheorghe către nevastă.
— Dar şi Paulina te roagă aşa de frumos, continuă Dana să-l sfătuiască pe pescar. Nu-i păcat s-o superi? Ascult-o măcar o dată.
— Mofturi de minere, se burzului Gheorghe. Si-apoi cum vine asta, domnişoară inginer? Eu, ditamai zdrahonul de bărbat, să stau aici şi să măţin de fusta nevestei, iar dumneata, femeie, să porneşti în larg... Nu m-ar scuipa oricine între ochi? Drept între ochi să mă scuipe!
— Eu n-aş fi împotrivă, se dezvinovăţi Paulina, dacă ar fi mai limpede la cap.
— Eu? izbucni Gheorghe revoltat. Eu nu sunt limpede? N-ai fost în viaţa ta luminată la cap cum sunt eu acum.
Căpitanul vasului, nerăbdător să pornească, încercă s-o liniştească:
— După ce ieşim în larg, se limpezeşte de-a binelea!