^{— Nivelul apelor continuă să crească! îi reproduse Rolo, aproape textual, comunicatul. Plouă în toata ţara... Locuitorii aşezărilor riverane sunt sfătuiţi să se pună la adăpost.}

^{— Mai vine oare vaporul?}

^{— Slabe speranţe.}

^{Îngrijorarea de pe chipul tânărului Boniga spori. Dar şi cea a biologului, care-şi aţintea mereu privirea spre largul apelor, încercând, fără sorţi de izbândă, să străpungă cernerea deasă a ploii. Doar o chemare, mai curând ecoul unei strigări ce venea de la un ponton mult mai sudic, îi alungă pentru câteva clipe gândurile apăsătoare:}

^{— E-he-ei!}

^{— E-he-ei! îi răspunse Rolo spontan, cu mâinile pâlnie la gură.}

^{— To-va-ră-şa in-gi-ner! răsună din nou ecoul}

^{— Nu-i aici! îi strigă Rolo din răsputeri. Dar ce vrei?}

^{— A ajuns apa la punctul trei, mai reuşi ecoul să transmită.}

^{— Faceţi ce puteţi! îi sfătui biologul. Acesta ridica apoi din umeri, adresându-se lui Sergiu: Cu ce ar putea să-i ajute Dana?}

^{Tânărul Boniga se uită atunci posomorât la Rolo Miron.}

^{— De ce n-ai adus-o şi pe ea?}

^{Biologului îi sări ţandăra:}

^{— Tu ce-ţi închipui c-am făcut acolo? Şi adăugă resemnat: Se expune fără rost!}

^{— „Căpitanul părăseşte ultimul vasul”, cită Sergiu nu fără o undă de mândrie.}

^{— Dar e femeie! protestă Rolo mâhnit.}

^{— Este! Şi Cernica unde e?}

^{— Încearcă să vorbească la telefon cu Bucureştiul... Dar nu cred că va izbuti... Stâlpii au fost în bună parte doborâţi... firele rupte...}

^{— E totuşi o privelişte rară! observă Sergiu Boniga, urmărind tumultul apelor care se scurgea spre mare.}

^{Pentru un tânăr, ca el, tot ce se perinda atunci prin faţa ochilor lui părea nu numai inedit, dar şi captivant. Fiindcă i se ofereau scene de încleştare, pe viatăşi pe moarte, între oamenii Deltei şi forţele unite, dezlănţuite, ale cerului şi pământului. Porunca „scapă cine poate” trecea de la om la om, rostită clar, sigur, fără panică. Pescarii acţionau în acele momente ca nişte oşteni dintre cei mai disciplinaţi. Pe chipuri însă li se citea fără tăgadă o copleşitoare re­semnare. Pentru că fiecare fusese nevoit să lase o parte din agoniseală pradă năvalei apelor.}

^{— O mai fi rămas vreun om în baltă? se interesă Sergiu după un răgaz mai lung de tăcere.}

^{— Dumnezeu ştie! îi răspunse Rolo absent, preocupat de alte gânduri. Dar ce spunea omul acela? întrebă el apoi. A ajuns apa la punctul trei?}

^{— Parcă! făcu Sergiu nesigur.}

^{— Înseamnă că a inundat şi Insula, constată biologul. E la acelaşi nivel.}

^{— Tot n-au părăsit-o? făcu Sergiu surprins.}

^{— În transportul cu care am venit eu nu erau... nici până la plecarea mea n-au dat vreun semn de viaţă.}

^{—Ăştia-s nebuni? exclamă dezolat tânărul Boniga. Oare ce mai aşteaptă?}

^{— Dana a trimis şi azi-dimineaţăşalupa grănicerească la ei.}

^—Şi?

^{— Theo i-a primit cu obişnuitul lui pomelnic de înjurături.}

^{— E curată sinucidere! izbucni Sergiu neputincios.}

^{— Ziceau că Theo lucra şi striga la ei ca un disperat, continuă Rolo. Şi nici nu-i de mirare! Dezlănţuirea asta oarbă a apelor poate aduce pe oricine îi pragul demenţei.}

^{— Când ai minutele numărate probabil că aşa gândeşti şi acţionezi: cu disperare demenţială! rosti grav, sentenţios, poetul. Dar Milica?}

^{— Ce poate face o fiinţă în situaţia ei? Ori fuge îngrozită, ori se resemnează în faţa sorţii... Şi Mi­lica se pare că a ales a doua cale... Stă în genunchi şi se roagă.}

^{— E fantastic! exclamă Sergiu cu o admiraţie nestăpânită. Meşterul ăsta a avut parte în viaţă numai de asemenea femei.}

^{— Poate nu întâmplător, observă biologul.}

^{— E un tip!}

^{— Un exemplar rar, recunoscu şi Rolo Miron.}

^{— Ca biolog ar fi trebuit să te pricepi la exem­plare rare! îi reproşă amical poetul.}

^{— Specia asta n-o cunoşteam, mărturisi sincer biologul.}

^{—Şi-acum ce facem? deveni Sergiu iarăşi îngri­jorat. Nu întreprindem nimic? Îi lăsăm aşa? În sta­rea asta ar putea să... Îşi alungă însă imediat din minte spectrul unui posibil dezastru, insistând: Să căutăm o barcă! O şalupă! Să facem ceva!}

^{— Trebuie să vină cu ultimul transport, încercă Rolo să-l potolească.}

^{— Când? insistă Sergiu. Nu vezi că se înserează? Dar biologul rămânea neclintit în convingerile sale. Adăugă doar pe un ton filozofal:}

^{— Un bătrân avea o vorbă: „N-are rost să te agiţi de două ori”... O să ne agităm, dacă va fi cazul, după sosirea transportului.}

^{— Cerule! mai exclamă tânărul Boniga.}

^{Dinspre larg nu venea însă niciun semn care să anunţe apropierea convoiului aşteptat. Sergiu îşi pierdu răbdarea. Îl lăsă pe biolog singur, la locul de veghe, iar el se aruncă pe-o bancă, lungindu-se cu faţa în sus şi cu mâinile sub cap. Închise apoi ochii şi încercă să-şi domolească furia gândurilor.}

^{O tuse seacă, bătrânească, îl determină însă pe Ser­giu Boniga să se răsucească spre digul care lega pon­tonul de sat. O mogâldeaţă gârbovăşchiopăta spriji­nită într-un baston. Era moş Nicanor, bunicul Milicăi.}

^{— Ce faci, taică? îl întâmpină Sergiu, ridicându-se pe jumătate pentru a-i face loc pe bancă.}

^{Bătrânul se opri şi încercă să-l recunoască pe tâ­năr. Iar când îşi aminti cine era, îl întrebă cu glas tânguitor:}

^{—Nu mai ştiţi nimic de...}