„Un artist nu-i niciodată mulţumit de ce face?”
„Şi, mai ales, cum face!” a ţinut el să-mi precizeze.
„Trebuie să recunosc, i-am mai zis, că desenul dumneavoastră mă atrage.”
„Încântat”, a zâmbit el maliţios.
„Dar nu-l înţeleg”, i-am mărturisit sincer.
Theo a izbucnit în râs. Hohotea. Sinceritatea mea l-a dezarmat.
„Nu-i nimic, m-a consolat el. Mi-i suficient ca desenul meu te atrage. Iar de priceput – priceapă fiecare ce vrea şi ce poate... Ca şi din muzica bună.”
Răspunsul lui însă m-a dezamăgit. I-am şi zis:
„Credeam că un artist pretinde mai mult de la..”
„De la cine? m-a întrerupt nerăbdător. De la consumator? Nu! Eu nu pretind decât să-şi înţeleagă fiecare starea, eventual emoţia provocată de creaţia! mea... Atât! Altceva nici nu am dreptul săpretind.” Şi-a adăugat cu un zâmbet ghiduş: „Deşi pe alocuri sunt hoţoman... Priveşte!” mi-a arătat el o schiţă.
Am cercetat desenul îndelung. Dar, cu toată bunăvoinţa mea, halucinantele intersecţii de linii şi umbre erau pentru mine o şaradă de nedezlegat.
„E aici ceva, a căutat el atunci să mă lămurească, ceva care se întâmplă mereu sau... niciodată.”
— Nu e nici măcar inedit, observă Cernica.
— Pentru mine era, declară Dana. Şi trebuie să recunosc, fără să mă ruşinez, că tot ce-mi spunea el îmi plăcea. L-am întrebat însă: „Câţi vizitatori aşteptaţi la viitoarea dumneavoastră expoziţie?” „Doi! mi-a răspuns Theo sec. Un bărbat şi-o femeie... El să fie acela care săştie exact ce vrea să zică, iar ea – cea care să-l asculte.”
Trebuie să recunosc că eram măgulită. Fiindcă cea pe care o invita el să-l asculte nu putea fi, după mintea mea de atunci, decât umila mea persoană. Şi-am continuat să-i cercetez desenele cu mai multa încredere în mine. Îmi amintesc că m-am oprit la o schiţă care sugera două siluete: una femininăşi alta masculină. L-am întrebat: „Cum aţi intitula, de pildă, acest tablou?”
„Un bărbat şi-o femeie complet în violet”, mi-a replicat el pe loc.
— Bietul Andre Breton! remarcă maliţios Cernica.
— E o idee împrumutată? se interesă Dana.
— Bineînţeles!
— Mă rog! făcu ea înţelegătoare. Cu toate că nu-i singurul... Dar am observat că-l obseda violetul.
— E o culoare care se poartă, preciza, cu aceeaşi maliţiozitate, gazetarul. Face ravagii mai ales în moda feminină.
— Mie, însă, continuă Dana, nu-mi displăcea ideea. Şi l-am întrebat de ce-i obseda tocmai acea culoare.
„Pentru că e cea mai expresivă ori, dimpotrivă, cea mai puţin expresivă”, mi-a răspuns el.
„Încerc să vă plasez în vreo şcoală,” am stăruit.
„Efort zadarnic! m-a prevenit el. Fiindcă arta mea se refuză tiparelor... Pricepi? Vreau să spun că eu nu sunt un meşteşugar... N-am ucenicit ca să învăţ această artă... Eu o simt... Şi-o exprim aşa cum o simt... Pentru că sunt, dacă vrei să mă cataloghezi neapărat, un primitiv.”
„Aş vrea, totuşi, să văd, i-am mai zis privindu-l cu toată sinceritatea, cum arată un desen realist ieşit din mâna dumneavoastră.”
„Ooo! a exclamat el, scuturându-se ca de friguri. Nu! Pentru nimic în lume.”
„Nici chiar pentru mine?” am insistat.
„Crede-mă! m-a conjurat el. Nu am!”
— Nu-l credeam, continuă Dana. Socoteam că brava în faţa unei provinciale ca mine... Şi aşa era... Fiindcă, la un moment dat, am descoperit în mapa lui o schiţă mai veche.
„V-am prins! i-am strigat bucuroasă. Asta ce e?”
Cu palma larg desfăcută, Theo a acoperit atunci desenul.
„Nu! Te rog!”
„Lăsaţi-mă să-l văd!” l-am rugat.
„N-ai ce vedea, s-a împotrivit el din nou. E o încercare copilărească... Eram pe atunci foarte tânăr.”
„În acest caz chiar nu înţeleg de ce vă opuneţi!” am insistat.
Theo a răsuflat adânc. Îl încerca parcă emoţia. Era pentru întâia oară când descopeream la el o asemenea stare... Până atunci îl crezusem insensibil... Mai bine-zis – incapabil de vreun sentiment... I-am înlăturat uşor mâna de pe schiţa îngălbenită... Şi, spre bucuria mea, am dat cu ochii de o egretă... O pasăre superbă!
„Am găsit-o întâmplător aseară, s-a dezvinovăţit Theo, de parcă făcuse o faptă rea. Era rătăcită într-o mapă.”
Desenul mă încânta... Răspundea gustului meu. Imaginează-ţi o egretă care planeazădeasupra întinderilor fără orizont ale bălţilor... Şi-n zborul ei semeţ, păsării nu-i păsa nici de norii ameninţători, nici de vântul care culca stufărişul... Părea o zeiţă care stăpânea cerul şi pământul.
„Pe vremea aceea eraţi mai optimist!” i-am atras atenţia lui Theo.