,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{„Eram, a recunoscut el cu un aer visător. Şi-a adăugat pe un ton care mi-a răscolit sufletul: Biata egretă!”}

^{Împinsă de un imbold pe care nu mi-l explic nicidecum, am apucat celelalte schiţe şi le-am zvârlit peste planşa îngălbenită de vreme.}

^{„N-o să mă împac niciodată cu pesimismul dum­neavoastră! i-am strigat aproape furioasă. Nu-l în­ţeleg!”}

^{Dar el, cu un calm care mă exaspera, mi-a decla­rat fără măcar să clipească:}

^{„Nici nu-ţi doresc să-l înţelegi vreodată!”}

^{— Presupun că nici acum nu-l înţelegi, remarcă Anghel Cernica.}

^{Dana Voicilă nu-i răspunse. Se prefăcu atentă la chemarea sirenei unui vapor. Era „pasagerul” de Tulcea care-şi anunţa sosirea.}

^{În difuzorul radioului cu tranzistori, un comuni­cat laconic preciza: „Noi ploi torenţiale în Europa centrală „. Căpitanul vasului de pasageri observă:}

^{— O să avem iarăşi de furcă.}

^{— De obicei perioada asta e secetoasă! îi replică Rolo Miron.}

^{— S-a tulburat şi natura, constată căpitanul de vas. Prea ne jucăm cu ea de-a baba-oarba.}

^{— Ce e? se auzi de pe bancăşi glasul obosit al lui Sergiu Boniga.}

^{Grijuliu, Rolo Miron se apropie de poet şi-l bătu prieteneşte pe umăr.}

^{— Nimic deosebit! Stai liniştit. Cum te mai simţi? Trebuia să mai fi stat în spital.}

^{— Eu? În spital? se burzului Sergiu.}

^{— Eşti încă anemiat.}

^{—Ţi se pare!}

^{— Drumul ăsta e obositor şi pentru un om zdra­văn, continuă biologul să-l dojenească pe un ton cât se poate de blajin.}

^{— Dacă mă sâcâi mult, se burzului iarăşi Sergiu, te arunc peste bord.}

^{Rolo Miron izbucni în râs. Sergiu însă îi răspunse cu un zâmbet palid, întrebându-l cu glasul scăzut}

^{— Ce mai fac cei din sat?}

^{— Care? îl cercetă biologul cu o privire şăgal­nică.}

^{— Paulina, Gheorghe...}

^{— Dana Voicilă, îl completă Rolo pe acelaşi ton şugubăţ.}

^{— Nu cumva eşti gelos? îl iscodi Sergiu.}

^{Rolo Miron izbucni din nou în râs. Rosti apoi maliţios:}

^{— Nu mă amestec în treburile familiei Boniga.}

^{Pe chipul poetului se aşternu atunci o expresie de amărăciune.}

^{— Mare nătărău şi meşterul ăsta! constată el. Îi pică în mână un giuvaer de fată ca Danaşi-o schimbă pentru o... gâsculiţă.}

^{— Neînţelese sunt căile tale, Doamne! psalmodie, cu glas de ţârcovnic, Rolo Miron.}

^{— Tu însă nu prea pari afectat de această po­veste! remarcă Sergiu cu surprindere.}

^{— De ce-aş fi? îi replică biologul împăcat cu sine. Te-ai întrebat ce mi-a mai rămas de făcut? Cel mult să-mi ling rănile.}

^{— Mi-i teamă, prietene, continuă poetul cu un glas ce-i truda zbuciumul lăuntric, căşi mie mi-a ră­mas acelaşi lucru de făcut. Mă simt ca o sălbăticiune prinsă în capcană. Iar cea care mi-a întins-o...}

^{— Fără voia ei! observă Rolo.}

^{— Fireşte! Dana n-are nicio vină, întări Sergiu. Poate doar vina de-a exista şi de-a ne fi apărut în cale.}

^{—Ştii ce face vulpea când e prinsă în capcană? îi zâmbi Rolo încurajator. Îşi roade laba... şi scapă.}

^{— Dar lasă în capcană o parte din picior.}

^{— Altfel cum ai vrea? îi replică prompt biologul.}

^{Vasul de pasageri anunţă manevra de acostare prin sunete prelungi de sirenă. Dar debarcaderul era aproape pustiu. Ca şi puntea „pasagerului”. Şi-n timp ce vasul făcea cuvenita voltă pentru acostare, Sergiu Boniga zări pe ponton două siluete. Inima îi tresări. O recunoscu mai întâi pe Dana Voicilă, apoi îl descoperi şi pe Anghel Cernica.}

^{— Hei! le strigă el fericit. De la debarcader i se răspunse cu o uşoară fluturare de mâini. De ce sunt atât de posomorâţi? îşi arătă Sergiu nemulţumirea către Rolo Miron.}