^{— Oare se trezeşte?}

^{Ingineriţa ridică ochii, implorând cerul. Sergiu încercă atunci să ridice capul tatălui său.}

^{— Nu-l atinge! îi strigă Dana speriată.}

^{Speriat, Sergiu îşi retrase mâinile, frecându-le apoi fără rost, de şolduri. Paulina continuă să comenteze}

^{— Poate scapă!}

^{— Am ajuns cam târziu, rosti Rolo Miron mai mult pentru sine.}

^{Din tonul biologului se desprindea un reproş adus atât sieşi, cât şi celorlalţi. Simţi şi Gheorghe nevoia să se dezvinovăţească faţă de soţia sa:}

^{— Au rămas acolo până a năvălit apa peste ei... Iar când am ajuns noi, Insula era măturată de valuri. Căsuţa plutea în bucăţi împrăştiate în tot locul. Milica spunea că au apucat să se urce în barca dar i-a răsturnat un val. La început n-am zărit-o decât pe fată. Pe el l-am pescuit după aceea...}

^{Cu paşi timizi, încercăşi Milica să se apropie de banca pe care zăcea Theo Boniga. Simţind-o, Dana întoarse spre aceasta o privire aspră. Fata încremeni pe loc, strângând mai tare la piept sacul din material plastic. Dana schiţă un zâmbet amar. Arătă apoi spre sac:}

^{— Dă-mi-l!}

^{Milica se încovoie peste sac, protejându-l.}

^{— Nu! respinse ea cererea cu înverşunare.}

^{— Nu ţi-l iau, o linişti Dana. Vreau doar să văd ce-i înăuntru.}

^{— Nu! continuă Milica săţipe cu îndărătnicie. Nu-l dau! Nu-l dau!}

^{Interveni atunci bătrânul pescar, sfătuindu-şi ne­poata cu blândeţe:}

^{— Nu ţi-l ia, fata bunicului!}

^{— Nu! Nu-l dau! Nimănui nu-l dau!}

^{Rolo atinse uşor braţul Danei:}

^{— Ne uităm mai târziu.}

^{— Să nu fi pătruns apa, îşi arătă ingineriţa în­grijorarea. Îl strică.}

^{— N-a pătruns nicio picătură, o încredinţă Pavel.}

^{Privirile Milicăi continuau să caute disperate în jur. Iar când se opriră la chipul livid al lui Theo Boniga, o podidiră lacrimile. Sergiu se apropie de ea sfios şi o rugă:}

^{— Arată-mi doar mie... Fata se uită la el năucă. E „Egreta violetă”? stărui Sergiu. Milica scutură iute capul, confirmându-i. A terminat-o? insistă tânărul Boniga. Urmă o nouă confirmare mută. Şi e frumoasă?}

^{— Foarte frumoasă! exclamă în cele din urmă Milica, adunându-şi comoara la piept.}

^{— Te rog! o imploră Sergiu. Arată-mi-o numai mie.}

^{Milica îşi aruncă privirea sălbăticită în jur.}

^{— Să plece toţi! porunci ea.}

^{Sergiu zâmbi protector, o apucă de mânăşi-o purtă spre un colţ mai ferit al debarcaderului, sub lumina unui bec. Milica se încredinţă mai întâi dacă nu se afla pe aproape vreo privire indiscretă, apoi desfăcu sacul cu gesturi precipitate, de unde scoase o piază pictată. Sergiu Boniga îi urmărea fiecare gest cu o nerăbdare crescândă. Iar când Milica întoarse ta­bloul spre el, tânărul înmărmuri.}

^{— Ridic-o puţin! îi ceru el apoi fetei, cu glasul sugrumat de emoţie. Aşa! Mai aplecat puţin... ca să vină în bătaia luminii...}

^{Milica îndeplinea totul cu gesturi mecanice. Pe de­barcader se instală o tăcere de altar. Fiecare aştepta ca poetul să iasă din contemplaţia-i mută. Dar abia după minute lungi de aşteptare îl auziră izbucnind încântat:}

^{— Cerule! E un artist!}

^{— Nu-i aşa? făcu Milica fericită. E tare frumos!}

^{Dar tânărul nu mai auzea. Monologa mai mult în sine, rostind când şi când cu glas scăzut:}

^{— Un artist autentic! Mincinosul! Mincinosul! Şi de data asta ne-a păcălit! mai adăugă el, înapoindu-se la banca pe cârc zăcea tatăl său.}

^{Nemaiputându-se stăpâni, Dana Voicilă se desprinse din loc şi se apropie pe vârful picioarelor de ta­blou. Simţind-o, Milica ţipă speriată, acoperind pic­tura. Ingineriţa se opri consternată. Interveni atunci Anghel Cernica, sfătuind-o blajin pe Milica:}

^{— Las-o! Lasă-i pe toţi... Să privească. Pentru că această creaţie nu mai e nici a ta, nici a lui Sergiu... nici a Danei... Nici măcar a celui care a pictat-o.. Acum e a noastră! A tuturor!}

^{Spre surprinderea generală, sclipirea sălbatică din privirile fetei se stinse brusc, făcând loc unei bucurii fierbinţi, care izvora de undeva, din adâncul sufle­tului ei zbuciumat. Încurajaţi, se apropiarăşi cei­lalţi de tablou.}

^{— Stranie compoziţie! observă Rolo Miron.}

^{— Nu-i de loc stranie, îl combătu Anghel Cernica. E un destin. Şi încercă să descifreze pentru sine sim­bolul lucrării: O egretă cu aripile frânte... Aripile creatorului... Şi ce efort! se extazie gazetarul. Su­prem şi sublim efort de a-şi lua zborul... De-a în­frunta năvala apelor. De-a înfrânge teama de semenii răpitori care-i pândesc moartea.}

^{— Zadarnic! consemnă Rolo Miron.}

^{— Nu-i de loc zadarnic! se împotrivi Dana.}

^{— Fireşte că nu-i zadarnic, o susţinu şi Cernica. Theo Boniga a învins... S-a învins pe sine... Nu mă aşteptam... Gazetarul părăsi apoi tabloul şi-şi îndreptă atenţia asupra sacului de material plastic: Mai e ceva acolo?}

^{— Nişte desene, îi răspunse Milica.}

^{Cernica începu să scotocească în sac, de unde scoase câteva planşe. Le cercetă cu aviditate.}

^{— Ultimele lui schiţe, constată el. Nu-l mai re­cunosc pe Theo Boniga.}

^{Milica îşi plimba în această vreme privirile rătă­cite de la unul la altul, încercând să descifreze înţe­lesuri care-i erau străine.}

^{— Uleiul e proaspăt, atrase atenţia Rolo Miron asupra tabloului.}

^{— Probabil că l-a terminat cu puţin înainte de sosirea noastră, presupuse Cernica.}

^{— A lucrat zi şi noapte, începu Milica să se plângă. Nu-i păsa de nimic... Nu voia nici să vadă, nici să audă... Nimic nu voia!}

^{— Ce n-aş fi dat să fiu şi eu martor la acest act sublim! mărturisi în extaz Anghel Cernica. Îmi ima­ginez puhoaiele care urcau ameninţătoare spre el, fără a-l determina să întrerupă lucrul. Colosal! Ga­zetarul se întoarse apoi spre Milica şi-i declară cu toată sinceritatea: Fii fericită, draga mea! Viaţa ţi-a oferit clipe... unice!}