— Nici eu nu ştiu ce mai vreau, îi mărturisi ea.
Rolo aşternu pe piatră mantaua lui de ploaie. Dana se aşeză.
— Ce zi! rosti ea ca pentru sine.
— Un coşmar! observăşi biologul. Îmi dai voie? ceru el îngăduinţa de a se aşeza alături, pe piatră.
— Vino! îl invită ea.
Pe chipul lui Rolo înflori o umbră de speranţă.
— E o chemare sau o formulă de politeţe,?
— Nu fi tont! îl dojeni Dana.
Stopat atât de brusc în dorinţa-i de apropiere, biologul se căină:
—Ştii? Toată viaţa am fost un tont! Un mare tont!
— Ba eşti un copil... Un copil mare şi bun.
— „Mare şi bun”, repetă el dezamăgit.
— Eşti şi tu un om, observă Dana. Cu multe calităţi... cu unele neajunsuri...
— Mai ales neajunsuri, preciza el.
Oboseala începu să pună iarăşi stăpânire pe Dana. Nu mai avea putere nici să continue discuţia, dar nici să se împotrivească insistenţelor lui Rolo.
— De mult n-am mai stat aşa, auzi ea ca prin vis glasul biologului. Numai noi... şi marea... şi Delta...
— Simt o aprigă dorinţă de a fi singură, îl rugă ea.
— Dar eşti atât de singură! o căină Rolo.
Pe chipul Danei înflori un zâmbet mai optimist.
— Oare? făcu ea. Săştii că nu simt de loc acest lucru... Mi-i doar sufletul prea plin... Dacă aş putea, aş mai goli din el.
— Nu ţine seama de prezenţa mea şi dă-i drumul, o îndemnă el.
— Nici asta nu pot... Nu vreau şi nu pot... Gândeşte-te numai cu câtă trudăşi suferinţă am agonisit totul.
— Poate ar trebui să ne întrebăm ca Paulina, zâmbi Rolo stingher. „A meritat oare preţul?”
— La asta nu m-am gândit. Dar a meritat, constată ea. Şi adăugă cu toată convingerea: Sunt sigură că a meritat.
Rolo se încruntă. Nu subscria întru totul.
— Theo, rosti el grav, a dovedit neîndoios că e un artist. Un artist autentic. Descoperirea asta m-a copleşit. M-a răvăşit. Cumva, mă simt chiar vinovat... Caraghios de vinovat!
— Bietul meu Rolo! îl consolă Dana, mângâindu-i braţul.
Dar replica şi gestul ei îl iritară într-atât, încât biologul sări în picioare. Căută totuşi să se calmeze.
— Nu suport! îi explică el după o scurtă pauză. Nu suport compătimirea nimănui. Nici chiar a ta.
— Iartă-mă! făcu Dana. Se ridică la rându-i de pe piatrăşi-l privi pe Rolo în faţă, declarându-i: Voiam să-ţi mărturisesc ceva.
— Ce anume? o privi el surprins.
— Nu ştiu cum o să mă judeci, continuă Dana să i se destăinuie. Poate aspru! Dar acum e prea târziu... Nu mai pot face nimic... Îmi voi urma supusă destinul de femeie.
— Nu înţeleg! întrebă biologul vădit descumpănit.
— Dar ce-i aşa greu de înţeles? se înveseli ingineriţa brusc, sugerând bărbatului din faţa ei, prin anumite mişcări, să-i privească mai atent mijlocul.
— Isuse Hristoase! exclamă Rolo uluit. Cu cine?
— Nu pune întrebări stupide, îi şopti Dana.
— Un copil de la Theo Boniga? rosti Rolo năucit de-a binelea. Dar pe temeiul cărei logici? o imploră el.
— Sunt o femeie sănătoasă, îi replică Dana fără sfială, care a trăit luni de zile cu un bărbat. Nu-i firesc?
— Un copil de la el! repeta Rolo mecanic. Sfinte Sisoe! Îşi îndreptă apoi privirea dezorientată spre mijlocul Danei, rostind cu o tresărire de speranţă: Zici că e târziu?
— Ce? întrebă ingineriţa nedumerită. Dar când zări direcţia privirilor biologului, rosti cu hotărâre: Nici nu mă gândesc! Chiar dacă aş putea, n-aş face-o. Nu mi-aş ierta-o niciodată! Copilul acesta va trăi!
CAPITOLUL XXIX
Geta Parascan deschise încet, cu sfioşenie, uşa de la biroul lui Cernica. Acesta o simţi şi ridică privirea de pe fila de manuscris
— Ce e, scumpo?
— Deranjez? se interesă femeia.
— Tu nu mă deranjezi niciodată.
Geta îi răspunse cu o privire în care se vădea din plin recunoştinţa.
— Eşti atât de bun! îi mărturisi ea.
— Dacă te mai aud o dată rostind cuvântul „bun”, mă supăr, o preveni el. Fiindcă nu vreau să fiu doar „bun”. Vreau...
— Te rog! îl imploră ea. Sunt atât de necăjită...
— Ce face băiatul? schimbă el vorba.