^{— Nici eu nu ştiu ce mai vreau, îi mărturisi ea.}

^{Rolo aşternu pe piatră mantaua lui de ploaie. Dana se aşeză.}

^{— Ce zi! rosti ea ca pentru sine.}

^{— Un coşmar! observăşi biologul. Îmi dai voie? ceru el îngăduinţa de a se aşeza alături, pe piatră.}

^{— Vino! îl invită ea.}

^{Pe chipul lui Rolo înflori o umbră de speranţă.}

^{— E o chemare sau o formulă de politeţe,?}

^{— Nu fi tont! îl dojeni Dana.}

^{Stopat atât de brusc în dorinţa-i de apropiere, biologul se căină:}

^{—Ştii? Toată viaţa am fost un tont! Un mare tont!}

^{— Ba eşti un copil... Un copil mare şi bun.}

^{— „Mare şi bun”, repetă el dezamăgit.}

^{— Eşti şi tu un om, observă Dana. Cu multe cali­tăţi... cu unele neajunsuri...}

^{— Mai ales neajunsuri, preciza el.}

^{Oboseala începu să pună iarăşi stăpânire pe Dana. Nu mai avea putere nici să continue discuţia, dar nici să se împotrivească insistenţelor lui Rolo.}

^{— De mult n-am mai stat aşa, auzi ea ca prin vis glasul biologului. Numai noi... şi marea... şi Delta...}

^{— Simt o aprigă dorinţă de a fi singură, îl rugă ea.}

^{— Dar eşti atât de singură! o căină Rolo.}

^{Pe chipul Danei înflori un zâmbet mai optimist.}

^{— Oare? făcu ea. Săştii că nu simt de loc acest lucru... Mi-i doar sufletul prea plin... Dacă aş putea, aş mai goli din el.}

^{— Nu ţine seama de prezenţa mea şi dă-i drumul, o îndemnă el.}

^{— Nici asta nu pot... Nu vreau şi nu pot... Gândeşte-te numai cu câtă trudăşi suferinţă am agonisit totul.}

^{— Poate ar trebui să ne întrebăm ca Paulina, zâmbi Rolo stingher. „A meritat oare preţul?”}

^{— La asta nu m-am gândit. Dar a meritat, constată ea. Şi adăugă cu toată convingerea: Sunt sigură că a meritat.}

^{Rolo se încruntă. Nu subscria întru totul.}

^{— Theo, rosti el grav, a dovedit neîndoios că e un artist. Un artist autentic. Descoperirea asta m-a co­pleşit. M-a răvăşit. Cumva, mă simt chiar vinovat... Caraghios de vinovat!}

^{— Bietul meu Rolo! îl consolă Dana, mângâindu-i braţul.}

^{Dar replica şi gestul ei îl iritară într-atât, încât biologul sări în picioare. Căută totuşi să se calmeze.}

^{— Nu suport! îi explică el după o scurtă pauză. Nu suport compătimirea nimănui. Nici chiar a ta.}

^{— Iartă-mă! făcu Dana. Se ridică la rându-i de pe piatrăşi-l privi pe Rolo în faţă, declarându-i: Voiam să-ţi mărturisesc ceva.}

^{— Ce anume? o privi el surprins.}

^{— Nu ştiu cum o să mă judeci, continuă Dana să i se destăinuie. Poate aspru! Dar acum e prea târziu... Nu mai pot face nimic... Îmi voi urma supusă desti­nul de femeie.}

^{— Nu înţeleg! întrebă biologul vădit descum­pănit.}

^{— Dar ce-i aşa greu de înţeles? se înveseli ingi­neriţa brusc, sugerând bărbatului din faţa ei, prin anumite mişcări, să-i privească mai atent mijlocul.}

^{— Isuse Hristoase! exclamă Rolo uluit. Cu cine?}

^{— Nu pune întrebări stupide, îi şopti Dana.}

^{— Un copil de la Theo Boniga? rosti Rolo năucit de-a binelea. Dar pe temeiul cărei logici? o im­ploră el.}

^{— Sunt o femeie sănătoasă, îi replică Dana fără sfială, care a trăit luni de zile cu un bărbat. Nu-i firesc?}

^{— Un copil de la el! repeta Rolo mecanic. Sfinte Sisoe! Îşi îndreptă apoi privirea dezorientată spre mijlocul Danei, rostind cu o tresărire de speranţă: Zici că e târziu?}

^{— Ce? întrebă ingineriţa nedumerită. Dar când zări direcţia privirilor biologului, rosti cu hotărâre: Nici nu mă gândesc! Chiar dacă aş putea, n-aş face-o. Nu mi-aş ierta-o niciodată! Copilul acesta va trăi!}

^{CAPITOLUL XXIX}

^{Geta Parascan deschise încet, cu sfioşenie, uşa de la biroul lui Cernica. Acesta o simţi şi ridică privirea de pe fila de manuscris}

^{— Ce e, scumpo?}

^{— Deranjez? se interesă femeia.}

^{— Tu nu mă deranjezi niciodată.}

^{Geta îi răspunse cu o privire în care se vădea din plin recunoştinţa.}

^{— Eşti atât de bun! îi mărturisi ea.}

^{— Dacă te mai aud o dată rostind cuvântul „bun”, mă supăr, o preveni el. Fiindcă nu vreau să fiu doar „bun”. Vreau...}

^{— Te rog! îl imploră ea. Sunt atât de necăjită...}

^{— Ce face băiatul? schimbă el vorba.}