^{Zgomotul motorului elicopterului se auzea tot mai puternic. Îl desluşi parcăşi cel de pe targă, pe al cărui chip Anghel Cernica surprinse o uşoară tresărire. Şi-atunci, fără a mai sta nicio clipă în cumpănă, ga­zetarul se lăsă într-un genunchi, lângă targă. Se apropiarăşi ceilalţi.}

^{— Theodor Boniga! rosti Cernica tare. Mă auzi? Faţa suferindului tresări din nou. Gazetarul insistă: Am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să te salvăm, fiindcă eşti într-o stare foarte gravă... Suferindul nu mai dădu niciun semn de viaţă. Cernica îi comu­nică totuşi mai departe: Ţi-am văzut „Egreta violetă”... E superbă... Eşti un mare artist... Iar numele tău va rămâne... Ca şi opera ta! Dar laşi în urmăşi un fiu... Şi acesta va fi un bun poet... Poate un mare poet... Mă auzi? De asta să fii sigur... De aceea e păcat... E mare păcat să planeze asupra numelui tău, care-i şi-al lui Sergiu, o gravă învinuire... Ştii la ce mă refer!}

^{O tresărire uşoară a muşchilor gurii îi confirmă din nou gazetarului că Theo Boniga îl auzea şi-l în­ţelegea. De aceea continuă:}

^{— Te implor! Măcar acum, în acest ceas care poate fi ultimul... Mărturiseşte-ţi vina...Şi vei fi iertat... De toţi! Şi nu-ţi cerem mult... Un nume... Atât! Cu cine ai lucrat aici? Cu cine? Mă auzi? Cu cine?}

^{Chipul lui Theo Boniga tresări din nou, mai pu­ternic. Încercă chiar să-şi mişte braţele. Dar mâna dreaptă, scăpând de pe targă, căzu moale pe nisip. Simţind însă răceala plajei, mâna se chirci parcă în­tr-o ultimă convulsie, râcâi locul cu degetele şi adună o grămăjoară de nisip în căuşul palmei.}

^{Dana scoase un ţipăt, gata să se arunce asupra celui de pe targă. Sergiu însă o prinse de umeri şi-o reţinu. Medicul se lăsă într-un genunchi şi apucă mâna inertă. Pulsul nu se mai simţea.}

^{— Cred că s-a sfârşit! rosti acesta solemn.}

^{Motorul elicopterului se auzea tot mai aproape. Dar cei de pe plajă nu-l mai simţeau. Fiecare se uita consternat la trupul nemişcat al lui Theo Boniga}

^{Obsedat de pumnul de nisip adunat de pictor în ultimele sale clipe, Anghel Cernica apucă mâna ţea­pănă, chircită, şi-i desfăcu degetele. Nisipul se scurse în firicele subţiri. Încovoiat, de parcă-l apăsa pe gru­maz o greutate mare, gazetarul se lăsă pe vine, îşi aplecă fruntea şi adună la rându-i, în căuşul palmei, o grămăjoară de nisip. Ridică apoi fruntea şi începu să cerceteze cu atenţie pe fiecare în parte. Se opri mai întâi la medicul de circumscripţie. Acesta îşi sufla, zgribulit, nasul. Erau nişte zori reci. Cernica îşi mută apoi privirea la Dana Voicilă. Cu faţa um­flată de plâns, aceasta se uita nedumerită la nisipul pe care Cernica îl cântărea în mână. Nu înţelegea ce urmărea gazetarul. Dorea ceva? Îl supăra ceva? Şi-o intriga mai ales tăcerea celorlalţi care-l pândeau pe gazetar. Cernica nu mai stărui cu privirea asupra ingineriţei. Îşi fixă imediat ochii întunecaţi asupra lui Sergiu Boniga. Vădit stingherit, poetul încerca să schiţeze un zâmbet nevinovat. Voi chiar să-l în­trebe pe Cernica dacă avea nevoie de ceva. Dar ga­zetarul îşi mută iarăşi, aproape cu violenţă, căutătura grea asupra lui Rolo Miron, turnându-şi pumnul de nisip în căuşul celeilalte palme.}

^{—Şi zici că aşa te cheamă? rosti Cernica grav. Romulus Miron?}

^{Dana şi Sergiu tresăriră surprinşi. Medicul încetă să-şi mai sufle nasul, iar Marcu Nisip zâmbi îngă­duitor. Numai Rolo Miron îl înfruntă nepăsător pe gazetar:}

^{— Are vreo importanţă?}

^{— Nu! recunoscu Cernica. Voiam doar să-mi con­firm o ipoteză.}

^{Penibila scenă părea a lua sfârşit. Fiindcă Anghel Cernica îşi aplecase iarăşi fruntea spre plajă, umplându-şi bine pumnul cu nisip. Iar când sfârşi această treabă, căreia-i acorda, după câte se vedea, o deose­bită importanţă, gazetarul ridică iarăşi capul încet, anevoios, de parcă-l avea de plumb. Şi de data aceasta începu să-l măsoare din ochi pe Marcu Nisip. Dar tot încet, cu grijă, pornind de la tălpile cizmelor mari, pescăreşti, ale inspectorului. Fără să se sinchi­sească, Marcu Nisip aştepta răbdător înfruntarea cu privirile lui Anghel Cernica. Şi când le întâlni, îl fixa pe acesta fără sfială. Dar lui Cernica nu-i scăpă o uşoară încordare a muşchilor de pe faţa inspecto­rului.}

^{— Marcu Nisip! rosti gazetarul stăpânit parcă de scârbă, privindu-şi pumnul cu nisip. Mare ticălos mai eşti!}

^{— Ce spui? sări inspectorul ca fript. Şi cu o mişcare fulgerătoare, îşi smulse arma de vânătoare de pe umăr, izbindu-l năprasnic, cu o lovitură laterala pe Rolo Miron, aflat în dreapta lui. Biologul se pră­buşi ca secerat. Dar gazetarul, care prevăzuse acest atac, azvârli pumnul de nisip în faţa inspectorului şi se lungi în aceeaşi clipă pe burtă. Pornite concomi­tent, din puşca lui Marcu Nisip, cele două încărcături trecură pe deasupra gazetarului, fără să-l atingă. Orbit de pumnul de nisip, inspectorul încercă atunci să scape cu fuga. Dar se împiedică de-o dunăşi se prăbuşi, gemând, cu faţa la pământ. Cernica îl ajunse din câteva salturi şi-l dezarmă. Rolo Miron suflu greu, alături de gazetar.}

^{— Aţi avut o intuiţie excepţională! făcu biologul către Cernica.}

^{— Am fost mai degrabă un bun psiholog, îi pre­ciza gazetarul. Inspectorul de pescuit a înghiţit... nada.}

^{— Eraţi singurul în stare să smulgeţi mărturisirea lui Theo Boniga.}

^{— Posibil! conchise Cernica.}

^{Peste câteva minute ateriza pe plajăşi elicopterul. Din carlingă coborâră căpitanul Cornel Voinea şi co­mandantul securităţii din Tulcea.}

^{Elicopterul era gata de decolare. Înainte de-a urca, pentru a însoţi targa cu care era transportat trupul tatălui său, Sergiu Boniga se apropie cu sfială de Dana.}

^{— Trebuie să plec! rosti el cu glasul tremurat.}

^{— Văd! îi răspunse Dana, învăluindu-l cu ochii scăldaţi în lacrimi.}

^{— S-a încheiat şi acest capitol, oftă Sergiu. Un capitol cu totul neprevăzut. Sau poate prevăzut până la amănunt.}

^{— Cine poate şti! făcu Dana evaziv.}

^{— Meşterul, continuă poetul, mai corect maestrul, fiindcă s-a dovedit un adevărat maestru...}

^{Dar nu mai putu continua, îl podidirăşi pe el la­crimile. Încercă totuşi să se stăpânească, ridicând o privire nedumerită spre Dana.}

^{— De ce? întrebă el. Poţi să-mi spui... De ce?}

^{Dana se uita la el mută. Sergiu îi apucă atunci mâna, strângându-i-o cu înfrigurare.}

^{— Îţi mulţumesc, îi şopti el.}

^{— Pentru ce?}

^{— Rămâi totuşi o apariţie luminoasă în viaţa mea.}

^{— Eşti drăguţ, îl mângâie Dana cu privirea.}

^{— Nu ştiu când şi cum ne vom mai întâlni!}

^{— Oricând eşti binevenit aici, îl încredinţă ingineriţa. Dar replica ei îl dezamăgi pe Sergiu.}

^{— „Oricând”! repetă el. E un răspuns.}

^{Aşternu apoi iute o sărutare fierbinte pe mâna Danei şi se întoarse spre Rolo.}

^{— Iar tu? îl chemă el pe biolog.}

^{— De mine nu scapi, îl avertiză acesta. Te caut în Bucureşti. Îmi eşti dator cu un autograf.}

^{— L-am şi scris, îl asigură poetul. Şi cu o mişcare câtuşi de puţin teatrală duse mâna la inimă, preci­zând: Aici! Pentru amândoi!}

^{— Pornim? se auzi glasul nerăbdător al lui Cornel Voinea.}

^{Sergiu mai îmbrăţişă o dată cu privirea pe Dana şi pe Rolo. Nu mai avea ce să le spună. Ori avea prea multe! Se răsuci pe loc şi sări pe scara elicopterului, unde îl aştepta mâna întinsă a lui Anghel Cernica.}

^{Motorul elicopterului răscolea dunele. Ingineriţa însă nu simţea înţepăturile vârtejurilor de nisip care-i biciuiau faţa. Nu auzea nici asurzitoarele bubuituri ale motorului. Îi era parcă indiferent ce se petrecea în acele clipe cu ea. Trăia parcă în afara existenţei. Undeva, într-o lume ireală, poate ideală, unde nu erau nici bucurii, dar nici dureri. Nu încerca să-şi explice – nici n-o interesa – dacă în clipele acelea sfârşea o existenţăşi începea alta. Nu dorea decât un singur lucru: să se odihnească. De aceea aşteptă nerăbdătoare desprinderea elicopterului de pe plajă îi urmări un timp, cu priviri obosite peste limită. Constată apoi că n-o mai ţineau picioarele. Se clă­tină, gata să se prăbuşească. Şi-n acel moment simţi braţul lui Rolo Miron, care o cuprinse de mijloc.}

^{— Erai aici? făcu ea surprinsă.}

^{— Voi fi mereu, se oferi acesta, privind-o cu tan­dreţe.}

^{— Îţi mulţumesc! Am avut o clipă de slăbiciune... Dar mi-a trecut. Desprinse apoi, cu mişcări delicate, braţul lui Rolo încolăcit după mijlocul ei şi porni tă­cută în direcţia mării.}

^{— Am rămas iarăşi noi... Singuri noi! îi şopti Rolo, păşind discret alături de ea.}

^{— Noi, doi! constată Dana oarecum amuzată. Se opri apoi în dreptul pietrei mari, singuratice, de pe plajă.}

^{— Vrei să te odihneşti puţin? îi propuse Rolo atent la tot ce-o privea,}