Şi iar m-a umflat râsul.
— Figura asta am văzut-o azi-dimineaţă la bisericăşi mi s-a părut grozavă! mi-a răspuns el, îndreptându-se de şale.
— Îţi cam plac locurile astea! i-am zis.
— Au un pitoresc al lor, mi-a mărturisit el. Dar adevăratul farmec al Deltei tot dumitale ţi se datoreşte.
— A început şi ăsta să-ţi facă ochi dulci! observă Cernica.
— Faptul m-a cam supărat, urmă Dana. I-am şi spus de altfel:
— Ascultă, Sergiule! Voi, băieţii de azi, nu aveţi niciun Dumnezeu?
— Avem, mi-a răspuns el, dar nu un Dumnezeu, ci un idol... Şi acela e femeia.
— Săştii că nu vii cu nimic nou, l-am prevenit. Mai cunosc un Boniga care se închină aceluiaşi idol. Dar e din altă generaţie.
Sergiu n-a mai avut replică. Eu mi-am văzut mai departe de lucru. Sergiu şi-a vârât atunci mâinile în buzunare şi-a început să se plimbe, fluierând ştrengăreşte, prin birou. Sinceră să fiu, prezenţa lui nu-mi displăcea. Şi-mi ziceam chiar în sinea mea: „Poate căşi Theo era, la douăzeci şi unu de ani, ca Sergiu”. M-am apucat iarăşi de lucru. Dar Sergiu s-a aşezat pe scaunul acesta, din faţa biroului, şi-a încrucişat mâinile la piept şi-a început să mă privească insistent.
— Dacă te uiţi aşa la mine, i-am atras atenţia fără să ridic ochii de pe hârtii, nu mai pot lucra.
— Te tulbur? a făcut el plin de sine.
— Eşti cam încrezut, tinere poet! l-am prevenit.
Fără să ia în seamă spusele mele, Sergiu a continuat:
— Stau şi mă întreb, pescăriţo, cu ce atragi bărbaţii? Frumoasă de să pice omul din picioare, când te vede, nu pot zice că eşti... Dar nici urâtă... Ai un farmec al tău! Un farmec irezistibil.
— Văd că te mănâncă urechile, l-am prevenit din nou. Iar după ce-am semnat ultima hârtie, mi-am băgat stiloul în buzunarul de la piept, m-am ridicat, ca să-l pot privi pe Sergiu mai de sus, şi i-am zis cât se poate de hotărâtă:
— Uite ce-i, băiete! Ca să punem odată punct acestui capitol, am să-ţi fac unele precizări. Prima: aş fi putut să-ţi fiu mamă vitregă.
— O posibilitate pe care ai ratat-o, mi-a râs el în faţă.
— În mod deliberat! i-am atras atenţia.
— De ce?! a făcut el mirat. Ţi-ai dat seama că nu-l mai iubeşti pe meşter?
— Dimpotrivă, i-am răspuns. Mi-am dat seama că-l iubesc prea mult.
— E un paradox care merită reţinut, a remarcat el.
— Nu-i niciun paradox, l-am încredinţat. Şi-apoi de ce complici nişte lucruri simple? Fiindcă nimeni altcineva, decât bunul meu simţ, nu mi-a dictat această hotărâre. Theo n-a avut şi n-are nevoie de mine... Pentru el n-a fost decât o aventură. Atât! Dacă era însă altul...
— Rolo Miron? m-a întrebat el.
— Rolo sau altul, i-am răspuns. În orice caz, un om care mi-ar fi stârnit o pasiune puternică. Ei bine! am mai adăugat. Fii sigur că pe acela nu l-aş fi iertat. Acum ar fi fost soţul şi probabil tatăl copilului meu. Dar pe Theo l-am cruţat! El n-ar fi suportat îngrădirile dragostei mele, care ar fi fost pentru el un calvar. L-ar fi împiedicat să-şi ducă la capăt opera începută.
— Dumnezeule! a izbucnit atunci Sergiu. Ai fost în stare de un asemenea sacrificiu? Şi ai tu convingerea că meşterul l-a meritat?
— Am certitudinea! i-am răspuns fără săşovăi.
Sergiu mi-a apucat atunci mâna, şi-a îngropat faţa în căuşul palmei mele şi a murmurat:
— Facă cerul, pescăriţo, ca sacrificiul tău să nu fie zadarnic!
— Fii băieţel cuminte! l-am sfătuit, bătându-l uşor cu palma pe spate. Şi cu asta nădăjduiesc că am pus punct acestui capitol!
Anghel Cernica privea neîncrezător, la ingineriţă.
— Oare? zâmbi el înţelegător.
— Sunt de-ajuns de maturăca săţin la respect un puştan, îi aminti Dana.
— Nu mă refeream la dumneata, îi preciză gazetarul, ci la Sergiu.
— Se va linişti! rosti ingineriţa pe un ton sentenţios.
— Zi mai departe! o îndemnă gazetarul.
— Pe seară m-am întâlnit din nou cu el la Paulina... Era şi Rolo... Am mâncat împreună, am stat la taclale şi-am jucat cărţi până pe la miezul nopţii. Ne-am dus apoi la culcare... Dar pe la două noaptea m-au trezit nişte bătăi puternice în uşă.
— Cine era?
— Rolo Miron. L-am întrebat supărată: „Ce naiba cauţi la ora asta?”
— Deschide, te rog, o clipă! m-a rugat el.