^{—Şi ce vezi rău în asta? întrebă ea cu inocenţii}

^{— Nimic, conchise el. Cine n-are fixaţiile sale?}

^{Dana se încumetă să privească mai atent chipul pictorului.}

^{— Araţi obosit!}

^{— Se poate! admise Theo.}

^{— Dar am senzaţia că mai accentuată e oboseala psihică!}

^{— Oare? îi zâmbi Theo curtenitor. Dar zâmbetul îi pieri tot atât de repede cum se ivise. Adăugă filozofal: Fiecăruia îi vine rândul la asemenea oboseli}

^{— Păcat! îşi mărturisi ingineriţa dezamăgirea. Fiindcă eu te socoteam imun...}

^{—Şi incapabil de asemenea stări, o completă el în zeflemea.}

^{— M-ai înţeles greşit, protestă Dana.}

^{— Ba am înţeles exact ce trebuia.}

^{Dana îl întrebă pe neaşteptate:}

^{— Ce-ţi mai lipseşte? Îmi spuneai că tânjeşti după libertate deplină... O ai! Altceva? Ce-ţi mai doreşti?}

^{— Ce-mi doresc eu? repetă el cu un zâmbet nede­finit. Oricum, tu nu mi-ai fi putut oferi... Fiindcă n-ai avut ce-mi oferi... Iar libertatea la care te referi se aseamănă, dacă vrei, cu cea a condamnatului din celulă... În cei doi-trei metri pătraţi, de care dispune, e şi acesta liber. Nu?}

^{— Înţeleg! făcu Dana, înconjurând cu privirea micul atelier al pictorului. Prin urmare, nici aici nu te simţi în largul tău?}

^{— Mai ales aici, îi confirmă Theo.}

^{— Atunci de ce nu te duci în altă parte? Lumea-i mare.}

^{— Lumea? sublinie el cu aer melancolic. Se întoarse tot în clipa aceea spre fereastră, contemplăvalurile care se spărgeau de ţărmul insulei şi rosti apoi grav: Pentru mine nu mai există altă lume... Deşi speram s-o găsesc aici... Dar m-am înşelat... Nu e nici aici... Iar în faţă nu mi-a mai rămas decât marea... Valurile ei, de care mă despart doar câţiva paşi.}

^{— Pretinzi să fii înţeles, îi atrase atenţia Dana, dar ar trebui să te înţelegi în primul rând tu pe tine.}

^{— N-am avut niciodată asemenea pretenţie... De la nimeni! îi replică el. Şi continuă cu cinism: După cum nici eu nu mi-am propus vreodatăsă-i înţeleg pe alţii. Detest tipul de om în măruntaiele căruia poţi cotrobăi ca în maşinăria unui robot... Şi fiindcă veni totuşi vorba de înţelegere, schimbă el brusc tonul, cărei minuni datorez vizita pe care mi-o faci?}

^{În loc de răspuns, Dana învălui încăperea cu o privire în care se citea clar dezolarea.}

^{— Mi-i teamă, domnul meu, rosti ea grav, sen­tenţios, că va trebui să-ţi muţi cuibul de aici.}

^{Theo păli.}

^{— De te? întrebă el cu glasul sugrumat. Ai nevoie şi de amărâta asta de insulă? Nu-i de-ajuns c-ai împânzit litoralul cu pescăriile tale puturoase?}

^{Deloc tulburată de violenţa vorbelor sale, ingineriţa continuă să măsoare atelierul din ochi, de parcă-i făcea inventarul.}

^{— Trebuie săştii, hotărî ea în cele din urmă să-i răspundă, că nu m-aş fi sfiit să instalez şi aici o „pescărie”... dacă locul mi s-ar fi părut potrivit... Chiar cu riscul de a-ţi irita nasul fin cu mirosul greu al peştelui. Dar, spre ghinionul tău, nu pescarii mei râvnesc la acest cuib.}

^{— Atunci? întrebă el răstit. Cine? Cine-l vrea?}

^{— Un stăpân neîndurător, îi replică ea sec. Apa!}

^{Theo o privi năuc. Nu înţelegea sau mai degrabă nu voia să înţeleagă.}

^{— Ce legătură e între apăşi micul meu atelier? se tângui el. Ce neghiobie vă mai trece prin capi?}

^{— Tu nu asculţi radioul?! se arătă Dana mirata.}

^{— Nu! Dar ce-i cu asta? Ce s-a întâmplat?}

^{— N-aş putea să-ţi precizez, continuă ea cu glasul potolit, peste câte zile... ori peste câte ore...}

^{— Ore? sări el ca ars.}

^{— Poate chiar ore, sublinie Dana. Fiindcă nivelul Dunării creşte îngrijorător... Iar insuliţa asta, îşi îndreptă ea spre fereastră privirea-i expertă, va fi înghiţită printre cele dintâi.}

^{Theo o ascultă cu ochii bulbucaţi, repetând apoi cuvântul care-l obseda:}

^{— „Ore”!}

^{— Poate zile, îi mai dădu Dana un dram de speranţă. Totul depinde de ploile care se îndreaptă spre noi.}

^{Pe chipul lui Theo apăru atunci o rază mai lumi­noasă:}

^{— Zile? repetă el mecanic.}

^{— În cel mai fericit caz, ai mai avea un răgaz de doua-trei zile, îi preciză Dana.}

^{— Mi-ajung! se însufleţi Theo brusc. Da, da! Trebuie să-mi ajungă!}

^{CAPITOLUL XXIV}

^{Pitiţi într-un răchitiş, Rolo Miron şi Sergiu Boniga aşteptau nerăbdători înapoierea Danei Voicilă din căsuţa pictorului. Şi pe măsură ce apariţia acesteia întârzia, nervozitatea lor creştea.}

^{— Mă duc să văd ce se întâmplă acolo! izbucni la un moment dat poetul.}

^{Biologul îl opri însă cu un gest scurt, hotărât, atrăgându-i atenţia asupra unei bărci care se desprinsese din stufărişşi tăia canalul de-a curmezişul, îndreptându-se spre Insulă. O recunoscură pe Milica. Tânără laborantă vâslea cu forţă, pradă unei mânii nestăvilite. Arăta plânsă, zgâriată pe faţă, cu părul răvăşit şi cu rochia sfâşiată.}

^{—Iar au „pieptănat-o” femeile din sat, constată Rolo în şoaptă.}

^{—Şi ce facem? întrebă Sergiu îngrijorat. Dacă o găseşte pe Dana acolo? Poetul voi din nou să se ridice, dar o mână viguroasă, care-l apăsă pe umăr, îl ţintui locului. Sergiu întoarse capul mirat. Privirea aspră a lui Anghel Cernica îl hipnotiză aproape.}

^{— Erai deci şi dumneata aici, constată în şoaptă Rolo Miron. Trebuia să-mi închipui.}

^{— Nu vă mai mişcaţi! le ceru gazetarul autoritar.}