Colonelul bătu furios cu pumnul în masă:
— Toată tărăşenia asta, cu răpirea lui Sergiu Boniga, n-a fost decât o diversiune.
— V-aş ruga să mă ajutaţi să înţeleg şi eu ceva! îndrăzni Voinea să facă un pas înainte.
— Ce nu pricepi? îl fulgeră Coman cu o privire tăioasă. În timp ce noi ne-am concentrat toată atenţia şi toate forţele pentru găsirea nefericitului acela de tânăr, au fost expediate peste graniţă câteva microfilme...
— Importante?
— Relativ! Reprezintă mai mult un aconto... la „transportul cel mare.”
—Şi de unde au plecat?
— Cum „de unde”? De acolo! Din Deltă!
— Nu se poate! protestă Voinea.
— Uite că se poate! zâmbi Coman amar.
— Dar pe ce cale?
— Asta trebuia să aflăm noi!
— Străinii suspecţi au fost supravegheaţi zi şi noapte, continuă Voinea să se dezvinovăţească.
— Se pare că au renunţat la „turişti”, presupuse Coman. Au ales o cale mai sigură.
— Care?
— Nu mai pune întrebări stupide! îşi ieşi colonelul din fire. Dacă aşşti, crezi că nu ţi-aş spune?
Cornel Voinea îşi privea mâhnit vârfurile pantofilor de vară.
— Toată povestea a fost deci o „manevră” a lor! constată el.
— Clasică! îi confirmă colonelul. Pentru că noi, în loc să lăsăm miliţia să-şi facă datoria şi să ne vedem de treburile noastre...
— Aici e capul lui Theo Boniga, îl întrerupse Voinea cu glasul voalat de mânia surdă, neputincioasă, care-l stăpânea. Dar cu cine lucrează? continuă el să-şi muncească mintea. Fiindcă în prezent, în afară de fata aia, Milica, pictorul nu se mai vede cu nimeni... Trăieşte retras ca un sihastru... Iar în privinţa fetei... Dumnezeu să mă ierte! Theo Boniga e prea deştept ca să se dea pe mâna unei toante.
— Toanta asta poate fi folosită fărăştirea ei, presupuse colonelul.
— Am izolat-o şi pe ea, îi replică Voinea pe un ton mai ridicat. Toţi oamenii din sat se feresc de ea ca de ciumă.
— Tare naiv mai eşti! constată Coman. Alţii nu mai sunt?
— „Alţii”? repetă căpitanul de parcă nu înţelesese bine întrebarea. Ingineriţa! Cunoaşteţi şi dumneavoastră relaţiile actuale dintre ea şi pictor. O femeie abandonată!
—Şi Marcu Nisip? îl întrerupse Coman nerăbdător.
Voinea pufni pe nări:
— Cred că pictorul i-ar trimite inspectorului mai degrabă un glonte în cap... V-am relatat incidentul cu cei doi pescari... Marcu Nisip l-a dezarmat atunci fără multă vorbă.
— Mai am o întrebare, continuă Coman cu aceeaşi nerăbdare. Prin ce întâmplare aţi ajuns cam în acelaşi timp voi, cu elicopterul, şi cei cu barca în apropierea plaurului?
— Absolut din întâmplare, sună sec replica lui Voinea.
Poate altfel formulată, aceeaşi întrebare îl urmărea şi pe Anghel Cernica, care ieşea de la spitalul din Tulcea, unde fusese internat Sergiu Boniga. Şi-n timp ce se îndrepta, însoţit de biolog, spre port, rosti mai mult pentru sine:
— Curios lucru!
— Ce vi se pare curios? se interesă Rolo Miron.
— Faptul că din păienjenişul acesta de gârle şi canale, care măsoară sute de kilometri, voi v-aţi îndreptat chiar spre ghiolul acela. Cine a avut această fantastică intuiţie? Dumneata sau Marcu Nisip?
— Niciunul! îl încredinţă biologul. Pur şi simplu am nimerit în balta aia cum tot atât de bine puteam nimeri în altă parte.
— Nu v-aţi stabilit de la început un itinerar?
— Nici gând! Şi-apoi ce itinerar puteai stabili? Nu exista niciun indiciu... Nicio urmă... Nu bănuia nimeni nici măcar spre care dintre cele patru puncte cardinale au apucat-o răpitorii lui Sergiu. Doar de-un singur fapt eram încredinţaţi: răpitorii nu foloseau o ambarcaţiune cu motor... Fiindcă orice zgomot mai puternic ar fi atras atenţia... Deci se foloseau de-o lotcă... Şi era normal să evite căile de apă circulate. Ca urmare, ne-am stabilit şi noi acest criteriu: să căutăm prin locuri cât mai puţin umblate.
Pe Cernica nu-l mulţumiră totuşi pe deplin lămuririle biologului. Îl privi chiar cu oarecare suspiciune.
— Ce nu vă place? îl întrebă Rolo Miron.
— Zici că eşti cu adevărat biolog?
— Aveţi vreo îndoială? îi zâmbi Rolo amical.
— Am mai cunoscut un tip care-ţi semăna leit.
— Se poate! admise biologul.
—Şi unde zici că te-ai născut?
— Un interogatoriu?
— Simplă curiozitate!
Rolo Miron schiţă mai întâi un zâmbet ironic, apoi îl preveni pe Cernica:
— Mi s-a comunicat chiar azi, de la Institut, că manifestaţi un interes aparte faţă de umila mea persoană. Sunt măgulit, maestre!
— Prin urmare, n-ai avea nimic împotrivă să-ţi fac niţică publicitate?
— Dimpotrivă! V-aş rămâne îndatorat.
— Directorul dumitale...