,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Decalcifiere! Aşa scrie în foaia de observaţie. E îngrozitor! izbucni ea în hohote. O dor oasele cumplit!}

^{— O să treacă! încercă Cernica s-o îmbărbăteze. Şi fii convinsă că va avea cea mai bunăşi mai cali­ficată asistenţă medicală.}

^{— Ce folos! continuă ea să plângă. Din câte mi-am dat seama, în cazul ei medicina e neputincioasă.}

^{— Să vedem întâi despre ce-i vorba, ripostă el ni­ţel iritat. Azi toată lumea nu se gândeşte decât la... cancer. E o prostie! Nimeni nu mai are colită, ulcer, hepatită... Toţi au cancer!}

^{— Doar ştii bine că mama a fost şi operată, îi aminti Geta cu o privire dojenitoare.}

^{Câteva bătăi discrete în uşă le întrerupse convor­birea. Sosise micul dejun.}

^{Două ore mai târziu, Georgeta Parascan era mu­tată în apartamentul lui Cernica.}

^{— Tu ai să stai în dormitor, băieţelul în camera de zi, iar eu în birou, împărţi stăpânul casei încăpe­rile. Geta se împotrivi. Iar începi? se încruntă Cer­nica la ea. Încetează, dragă! Din clipa asta îţi inter­zic orice protest. Şi să nu te mai aud pronunţând cuvântul „nu”.}

^{— Nu fi rău, îl apucă ea tandru de braţ.}

^{— Dar ce vrei? Nici în casa mea nu pot să fac ce poftesc? Cine-i stăpân aici? Cum am hotărât, aşa rămâne!}

^{— N-o da Dumnezeu să-mi fii şi tu o dată musafir? îl avertiză Geta. Am să-ţi aplic un regim in­finit mai terorist ca al tău.}

^{— Să te audă Cel de Sus! îi zâmbi Cernica şă­galnic, sărutându-i vârfurile degetelor. Să-ţi fiu în­tr-adevăr „musafir”... pe o viaţă.}

^{Cu un oftat uşor, Geta îşi desprinse degetele de pe braţul lui Cernica şi începu să caute cu jenă în jur. Declaraţia lui n-o surprinsese. Dimpotrivă. O bucura. Dar îşi zicea că n-avea dreptul să primească această cerere în căsătorie. Nu trebuia. Un om ca el avea nevoie de altfel de soţie... O scriitoare, ca şi el, ori o artistă... În orice caz, o intelectuală din Bucureşti... Nu o amărâtă de profesoară dintr-un fund de pro­vincie... Şi-n timp ce-şi căuta de lucru pe biroul lui Cernica, Geta îl întrebă:}

^{— Pleci?}

^{— Trebuie! rosti acesta cu părere de rău.}

^{— Când te întorci?}

^{— Îţi dau un telefon.}

^{— Nu vii la prânz? insistă ea. Mi-ar fi plăcut să-ţi gătesc ceva.}

^{— Mi-i teamă că nu va fi posibil, o preveni el. Am o zi infernală! Diseară însă mergem să cinăm un­deva.}

^{— Aş prefera să nu ieşim nicăieri.}

^{— Cu atât mai bine! se învoi el. Pregăteşte ceva pentru cină.}

^{Directorul Institutului de cercetări biologice se arată la început destul de binevoitor faţă de Anghel Cernica. Dar când află scopul vizitei acestuia, începu să fie mai prevăzător.}

^{— De ce vă interesează tocmai Romulus Miron? voi săştie directorul.}

^{— N-aş putea să vă precizez, recunoscu Cernica sincer. Pur şi simplu mă interesează... L-am întâlnit în Deltăşi mi-a atras atenţia.}

^{— E un băiat bun, conveni directorul, cercetându-şi vârfurile degetelor. A studiat şi-n străinătate... A avut o bursă... Dar nu-i singurul cercetător din Institutul nostru care ar putea interesa un ziarist!}

^{— Ce să vă spun? îi zâmbi Cernica îngăduitor. În meseria asta, a mea, e ca şi-n dragoste. Te simţi ori nu atras de cineva... de la prima vedere.}

^{— La urma urmei, e o chestiune care vă priveşte, rosti directorul la fel de preocupat de forma unghii­lor sale bine îngrijite. Dar fiindcă pomeneaţi de dra­goste, se pare că aceasta cere reciprocitate. Nu? Şi de aceea vă întreb: Romulus Miron e dispus să-i fa­ceţi publicitate?}

^{— Cine nu-i sensibil la aşa ceva? zâmbi gazetarul cu aceeaşi îngăduinţă.}

^{— Credeţi? îi replică directorul, părăsindu-şi stu­diul propriilor unghii. Vă pot oferi sute de exemple...}

^{— Doar dacă vă referiţi la ocupaţii care cer dis­creţie şi chiar secret absolut, îl întrerupse Cernica}

^{— Nu mă refeream neapărat la acestea, îi preciza directorul. Mă gândeamşi la nişte preocupări mult mai banale.}

^{— Nu înţeleg, totuşi, ce mari „secrete” are de apa­rat un biolog ca Romulus Miron? îşi arătă Cernica nedumerirea. Din câte mi s-a spus, mai adăugă el cu un zâmbet abia schiţat în colţul gurii, se specializează în călifari.}

^{— Stimate tovarăşe! se burzului brusc directorul. Replica dumneavoastră am mai auzit-o în sute de va­riante şi tot de atâtea ori m-a supărat. Dar, îşi mai îmblânzi el glasul, fiindcă nu sunteţi de specialitate, vă iert şi vă sfătuiesc să nu vă mai pripiţi a da sen­tinţe.}

^{— Scuze! zâmbi Cernica omului de ştiinţă încă­runţit în laboratoare.}

^{— Un bun amic al meu, continuă directorul trecând cu delicateţe peste incident, a pus rămăşag cu mine că descoperirea cancerului va avea loc într-o ţară mai puţin evoluată. Poate chiar într-o ţară afri­cană... Şi pe măsură ce trec anii, mă gândesc că n-ar fi de loc exclusă o asemenea posibilitate. Oare Barnard, faimosul Barnard, de unde a ţâşnit cu trans­planturile lui de cord? Nu din... Africa?}

^{—Ţara însă...}

^{— Mărog! Dar tot Africa e. Şi-atunci vă întreb: De ce n-ar cerceta şi Romulus Miron călifarii din Delta Dunării? Faptul că se ocupă acum de aceste păsări nu ne îndreptăţeşte să-l subestimăm ori să-l ironizăm. Fiindcăşi aceşti nevinovaţi călifari pot oferi, la un moment dat, o surpriză care să uimească lumea.}

^{— M-aţi convins, conchise Cernica nerăbdător. Şi-am să vă urmez întocmai sfatul... Adică, înainte de-a mă apuca să scriu despre acest tânăr biolog, îl voi consulta în prealabil. Iar dacă va avea ceva îm­potriva publicităţii, cu toată părerea mea de rău, voi renunţa... Dar aş mai avea câteva întrebări!}

^{— Vă ascult!}

^{— De când lucrează Romulus Miron aici?}