— Al meu e! ţipă Sergiu fericit.
Inspectorul şi biologul schimbară iarăşi câte o privire scurtă. Sergiu Boniga nu-şi mai încăpea în piele. Se aplecă peste marginea bărcii, ca să-şi ridice prada. Împuşcase un răţoi mare, cu un penaj strălucitor. Şi-n timp ce cerceta vânatul cu luare aminte, remarcă:
— Dacă nu m-aţi fi încredinţat amândoi că e un răţoi sălbatic, puteam să jur că-i domestic.
Rolo duse palma la gură ca să-şi înăbuşe hohotele de râs, în vreme ce Nisip oficia grav deplina izbândă vânătorească a lui Sergiu. Între timp, acesta ajunsese cu cercetarea la labele păsării şi exclamă surprins:
— Formidabil! E inelat!
Descoperirea inelului metalic de la piciorul răţoiului îi mirăşi pe biolog. Îl consultă din nou, doar cu privirea, pe Marcu Nisip. Chipul de sfinx al inspectorului nu trăda însă nimic.
„Mare hoţoman eşti, bătrâne!” îşi zise biologul, urmărind mai departe reacţiile lui Sergiu.
Cu nerăbdarea şi curiozitatea unui copil care des făcea din cutie o nouă jucărie, tânărul Boniga răsucea în fel şi chip laba inelată.
— Ce-i asta? făcu el nedumerit. În loc de număr... serie ceva. Începu să descifreze literele gravate pe inelul metalic: „De când te aştept... maestre Sergiu Boniga”.
Rolo nu-şi mai putu stăpâni râsul, dar pe chipul lui Marcu Nisip persista acelaşi aer grav.
— Am văzut eu că nu aducea a răţoi sălbatic, începu să se dezvinovăţească novicele vânător, privind consternat la pasărea împuşcată. Prea era greoi... Nici nu putea să zboare. Sergiu se uită apoi pieziş la cei doi vânători: Care dintre dumneavoastră mi-a făcut-o?
— Providenţa! rosti solemn Marcu Nisip, ridicând mâinile spre cer.
— Nu-i nimic! îl încurajă Rolo pe proaspătul vânător. O să-ţi prindă bine! Sunt sigur că de acum n-ai să mai confunzi niciodată un răţoi domestic cu unul sălbatic.
Tânărul Boniga îşi muşcă înciudat buza de sus.
— Nu vă iert, rosti el sentenţios, decât atunci când îmi veţi aduce în bătaia puştii un răţoi sălbatic autentic.
— Merită osteneală! se învoi biologul.
Rolo reluă vâslitul. Şi pe chipul lui mai stăruia voioşia provocată de renghiul jucat novicelui vânător. Sergiu, în schimb, privea posomorât peste întinderea apei. Nu cuteza să se uite nici la Marcu Nisip, care păstra acelaşi aer de discreţie, nici la ochii jucăuşi ai biologului. Pluteau în tăcere.
O bubuitură de armă de vânătoare, izbucnită pe neaşteptate, îi făcu deodată să tresară. Priviră nedumeriţi în direcţia luminişului. Împuşcătura venise din locul unde se despărţiseră de Milica.
—Ce-o mai fi şi asta? se întrebă îngrijorat Marcu Nisip.
Dar în aceeaşi clipă auziră nişte bătăi puternicei de vâsle. O barcă, desprinsă din stufăriş, era mânată cu viteză spre largul bălţii de către Pavel şi Mitrofan. Biologul atrase atenţia asupra malului. Pescarii erau urmăriţi de Theo Boniga.
Cu capul înfăşurat într-un turban alb, de tifon, pictorul se oprise la marginea bălţii şi dusese din nou arma la ochi. Pavel şi Mitrofan se pitulară pe fundul bărcii. Răsună o nouă împuşcătură, dar alicele zburară pe deasupra lor ori se înfipseră în bordajul lotcii pescăreşti.
Rolo şi Sergiu asistau uluiţi la această vânătoare de oameni, în timp ce Marcu Nisip se ridică, strigând din răsputeri către Theo Boniga:
— Hei!
Surprins de această intervenţie, pictorul luă arma de la ochi.
— Mai iute! porunci Nisip autoritar lui Rolo.
Biologul smuci vâslele cu putere, căutând să taie calea lui Theo. Presupunea că acesta se va face nevăzut în stufăriş. Dar pictorul îi aştepta calm, cu arma culcată pe braţe.
— Dumneata m-ai strigat? se adresă Theo Boniga cu un aer superior lui Nisip.
— Eu! îi răspunse acesta, sărind din barcă pe mal.
—Şi ce doreşti?
— Permisul de portarmă.
— Glumeşti?
— De loc.
—Şi-n ce calitate?
— Sunt inspector de pescuit şi de vânătoare.
— Nu ştiam că în perioada asta vânatul e oprit, îi replică Theo în zeflemea.
— Vă rog să vă conformaţi, insistă Nisip, scoţându-şi legitimaţia.
— Am văzut! rosti Theo netulburat. Şi ce-i cu asta?
— Aştept să văd permisul dumneavoastră de portarmă.
— Iar dacă refuz?
— Voi fi nevoit să vă dezarmez.