,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Nici eu, o încredinţă tânărul Boniga. Cred că nici Rolo. Poate maestrul, aruncă el în glumă spre Cernica.}

^{Trezit din gânduri, acesta întrebă naiv:}

^{— Poftim?}

^{— Prin ce aştri călătoreşti? continuă Sergiu să-l îmboldească la vorbă.}

^{— Mâine trebuie să mă înapoiez la Bucureşti, rosti gazetarul ca pentru sine.}

^{— E atât de urgent? se interesă Dana.}

^{— Este.}

^{Cernica se arăta vădit indispus şi prefera să soarbă în tăcere din paharul cu vin. Dar indispoziţia lui nu afectă câtuşi de puţin schimbul viu de replici dintre Dana şi Sergiu.}

^{„Se înţeleg tot mai bine”, constatăşi biologul, privind cu jind la cei doi tineri. Şi fără voie îi veni în minte o scenă petrecută pe la sfârşitul primă­verii, în aceeaşi grădină de vară. Era cu Dana şi cu Theo Boniga. Rolo nu bănuia pe atunci încă nimic. Nici măcar nu prevestea legăturile intime dintre pictor şi ingineriţă. Refuza să creadă că o tânără ca Dana Voicilă s-ar putea încurca serios cu un bărbat ce putea să-i fie în cel mai bun caz tată. De aceea pe el nu-l interesau în momentele respective decât preocupările artistice ale lui Theo Boniga. Îşi amin­tea chiar că-l întrebase pe pictor: „La ce lucraţi acum?” Iar acesta-i răspunsese nu fără a-şi da o anume importanţă: „Deocamdată adun... Înghit cu nesaţ noianul de impresii care mi se oferă cu dăr­nicie la tot pasul... E interesantă! E deosebit de in­teresantă lumea asta a Deltei!” Pictorul îşi rotise apoi privirea vie, fascinantă, spre Dana, rostind grav: „Iar pe deasupra mai am noroc şi de-o călăuză pe care şi Dante ar fi schimbat-o cu a sa Beatrice”.}

^{Biologul simţise în clipa aceea o uşoară împunsă­tură în inimă. Începea să-l roadă gelozia. Urmărise în acelaşi timp şi reacţia Danei. „Sensibilă la com­pliment ca orice femeie”, îşi zisese el. Intervenise apoi şi Dana în discuţie. „Azi am vizitat Insula”!, ţi­nuse ea să-l informeze pe biolog.}

^{„Superbă! se extaziase atunci şi Theo. Mi-aş face o căsuţă acolo. Într-un asemenea loc, orice artist poate realiza capodopere.”}

^{Biologul privise apoi cu oarecare îngrijorare la Dana. „Nădăjduiesc că nu veţi instala acolo nicio cherhana!” spuse el. Ingineriţa îl liniştise pe loc: „Încă nu!” Theo mai adăugase: „Ar fi păcat! Ar fi mare păcat”. O adiere uşoară, ce purta până la ei mirosul fripturilor de pe grătar, îi învăluia când şi când, sporindu-le apetitul. Li se servise în cele din urmăşi masa.}

^{Rolo Miron îşi amintea că el înghiţea repede şi cu poftă, că Dana ducea la gură fiecare bucăţică de pâine sau de friptură cu discreţia şi delicateţea în­născute la femei şi că Theo Boniga se străduia să le dovedească remarcabila lui distincţie.}

^{„E un domn!” trebuise biologul să recunoască. Pictorul exercita şi asupra lui o atracţie puternică. Dar asta nu-l împiedicase pe Rolo să-l întrebe fără jenă pe Theo Boniga:}

^{„Sunteţi căsătorit?”}

^{Auzindu-l, Dana rămăsese cu furculiţa în aer. In­discreţia lui Rolo i se păruse nelalocul ei. Pictorul însă zâmbise cu îngăduinţa celor mari faţă de ga­fele celor mici.}

^{„Am fost”, răspunsese el sec.}

^{„Divorţat?” insistase Rolo.}

^{„Nu. M-a blagoslovit cel de sus cu o văduvie”.}

^{„De mult?”}

^{Dana nu mai mânca. Îşi sprijinise furculiţa de mar­ginea farfuriei şi-şi muşca buzele. Era profund ne­mulţumită. Aproape nici nu mai înregistrase răspun­sul evaziv al lui Theo:}

^{„Nu prea de mult”.}

^{„Copii?” continuase Rolo cu îndărătnicie.}

^{„Am şi un copil, îi precizase Theo senin. Un băiat mare... Un bărbat, de fapt. Va împlini curând două­zeci şi unu de ani”.}

^{„Student?”}

^{„Şi poet”, îi precizase Theo cu mândrie părin­tească.}

^{„Să vă trăiască!” îi urase Rolo.}

^{„Vă cer scuze! se simţise atunci Dana obligată să-l dezvinovăţească pe Rolo. Prietenul meu e cam certat cu «codul manierelor elegante».”}

^{„De ce? E firesc! luase Theo atunci apărarea bio­logului. Omul vrea săştie cu cine stă la masă.”}

^{Dar atmosfera devenise de nesuportat. Fiecare se simţea stingherit într-un fel de prezenţa celuilalt. Pentru a scăpa de această stare, se arătaseră pre­ocupaţi de paharele din faţa lor. Mai puţin afectat de atmosferă păruse doar Theo Boniga. Îşi plimba privirea peste capetele consumatorilor, răspunzând prin gesturi scurte, amicale, saluturilor ce i se adresau.}

^{„Iar acum, lângă Dana, se află fiul”, constată bio­logul. Trezit ca din vis, îl auzi pe tânărul Boniga proclamând:}

^{— Poate e mai bine aşa! Poate e mai bine ce face fiecare... Nu?}

^{— Poate, conveni Dana, deşi...}

^{— Aţi reacţionat şi-am reacţionat spontan, îi vor­bea Sergiu tot mai însufleţit. E firesc! V-am în­ţeles! Pe toţi vă înţeleg! Numai pe mine nu mă înţeleg! De altfel nici nu vreau să mă înţeleg! E mai bine aşa! Credeţi-mă!}

^{— Nu mai vine odată cu fripturile? se auzi pe neaşteptate glasul protestatar al lui Anghel Cernica.}

^{Cei trei tineri izbucniră într-un râs spontan, care alungă cutele de pe fruntea gazetarului.}

^{CAPITOLUL XIV}

^{Barca pescărească se strecura uşor pe gârla îngustă, înghesuită între plauri. Marcu Nisip trăgea precaut la bobăici, în timp ce Sergiu Boniga ţinea urechile ciulite, sperând să prindă cea dintâi fâlfâire a vreunei raţe sălbatice. Era tot timpul cu degetul pe trăgaci.}

^{— Nu pică nimic, rosti cu necaz poetul.}

^{Pânda începea să-l obosească.}