^{— Dumneata?}

^{— Eu!}

^{Theo aruncă o privire scurtă spre Rolo. Acesta stătea cu arma pregătită. Lui Sergiu, însă, care rămăsese în barcă urmărind scena cu sufletul la gură, Theo nu-i acordă nici cea mai mică atenţie.}

^{— Vă rog să vă supuneţi! îl sfătui Nisip. Sunteţi în bătaia a două arme care nu greşesc ţinta.}

^{— Nu mă îndoiesc, schiţă Theo un zâmbet nepă­sător.}

^{— Să nu vă închipuiţi că vom ezita să tragem, îl avertiză iarăşi Nisip.}

^{—Şi cum vă veţi justifica în faţa autorităţilor? se interesă pictorul.}

^{— Simplu, îi replică Nisip. Am împiedicat un act de omucidere.}

^{— Prin altă omucidere? schiţă Theo iarăşi zâmbetul lui batjocoritor.}

^{— Nu vi se pare logic? interveni Rolo Miron.}

^{— Bine, voinicilor! se învoi Theo. Două arme în­cărcate împotriva alteia descărcate... N-am încotro! Poftim!}

^{Nisip preluă puşca ele vânătoare.}

^{— Acum vă puteţi vedea de drum! îl sfătui apoi inspectorul pe Theo Boniga.}

^{— De ce? Vă temeţi cumva şi de-un om dez­armat?}

^{— Nu! îl încredinţă Nisip.}

^{— Vă deranjează atunci prezenţa mea?}

^{— Să zicem.}

^{— Cu voia dumitale, am să profit totuşi de această întâlnire neaşteptată cu fiul meu, decise Theo, rotind spre Sergiu ochii săi mari, albaştri. Ce faci, băiete?}

^{Tânărul Boniga, care nu se încumetase încă să coboare din barcă, îi servi replica devenită clasică:}

^{— Bogdaproste! Bine!}

^{Zâmbetul batjocoritor, care stăruise până atunci pe chipul lui Theo Boniga, căpătă o tentă de amă­răciune.}

^{— Nu cobori să-ţi îmbrăţişezi părintele? se adresă pictorul din nou fiului său. Mi-ai bucura inima.}

^{— Inima mea va fi şi mai bucuroasă, făcu Sergiu în zeflemea, sărind din barcă.}

^{Tatăl şi fiul se înfruntară câteva clipe în tăcere. Discret, Marcu Nisip se dădu câţiva paşi înapoi, în timp ce Rolo îşi făcea de lucru cu propria-i armă.}

^{— Nu mă îndoiesc că te îndreptai spre locuinţa mea! rupse Theo tăcerea. Sergiu îi râse în nas. Nu? se prefăcu tatăl surprins. Atunci ce cauţi aici?}

^{— Chemarea sângelui! îi replică fiul în zeflemea.}

^{— Pentru a simţi o asemenea chemare ar trebui să ai şi sânge, îi batjocori Theo.}

^{— Fatalitatea eredităţii! insinua Sergiu netulbu­rat.}

^{Theo îşi privi fiul cu compasiune.}

^{— Nu-i vina ta că sângele...}

^{— Te rog să fii atent, îl preveni Sergiu, strângându-şi pumnii. Niciun cuvânt mai mult despre sânge.}

^{— Idiot! exclamă Theo dezarmat. Căută apoi în jur, vizibil stingherit de prezenţa lui Rolo şi-a lui Marcu Nisip. Îi propuse fiului său:}

^{— N-ai vrea să facem câţiva paşi împreună?}

^{— Nu! se opuse acesta.}

^{—Ţi-i teamă?}

^{— Nici măcar atât.}

^{— Voiam totuşi să-ţi explic, insistă Theo. Pentru ca în ziua aceea, după înmormântarea maică-ti, n-ai catadicsit să-mi zici măcar „la revedere”!}

^{— Îţi spun acum: Adio, domnule Theodor, cu „TH”, Boniga.}

^{— Eşti un copil! constată Theo dezolat. Dar nu-ţi ascund că mi-ar fi mai uşor...}

^{— Tocmai asta nu vreau, îi tăie Sergiu vorba. Să-ţi fie mai uşor... Până acum ţi-a fost tot uşor... întreaga viaţă!}

^{— Ce ştii tu despre viaţa mea? se lamenta tatăl.}

^{— De ajuns, îi replică fiul răstit. Şi-ţi repet: nu mă interesează!}

^{— Atunci de ce continui să mă acuzi?}

^{— De dragul jocului.}

^{Theo îşi pierdu răbdarea:}

^{— La urma-urmei, ce vrei? Ce pretenţii mai ai de la mine? Te-am crescut până la această vârstă…}

^{— Vrei să spui „am crescut”, ţinu fiul să preci­zeze.}

^{— Mă rog, admise tatăl. Ţii neapărat să pozezi în copil părăsit? Nu mă deranjează. Fie! Am fost şi sunt un tată ingrat. Un tată care şi-a vitregit unicul fiu... Poartă-ţi, băiete, sănătos şi această aureolă. La vârsta ta mai face impresie!}

^{Rolo şi Nisip, martori tăcuţi, îşi dădură coate. Theo îi observă, dar nu-i luă în seamă. Nu-l interesa decât fiul său, care continua să-l înfrunte, ţinând mâinile ostentativ în buzunare.}

^{—Ţi-am asigurat şi-un venit lunar bunicel, în­cercă tatăl să se disculpe.}