^{—Ţi l-am restituit, îl informă fiul.}

^{Tatăl păru o clipă descumpănit, dar îşi reluă aerul nepăsător.}

^{— Aşa e! constată el. Am uitat că am în faţă un poet. Felicitări! Fiul îi mulţumi printr-o înclinare ceremonioasă. Ţi-am citit şi versurile, mai adăugă tatăl.}

^{— Să nu-mi spui că-ţi plac!}

^{— Nu! Recunosc! Nu mi-au plăcut. Dar nu mă îndoiesc că ai cititorii tăi.}

^{— Puţini, dar sunt! conchise Sergiu sec.}

^{— Firesc! Fiul zâmbi acru. Aş vrea să-ţi spun însă, insistă Theo, că ai o bătaie cam scurtă... Am sentimentul căţi-ai epuizat, în acest prim volum, întreaga-ţi rezervă... Şi aceea subţirică.}

^{Sergiu tresări. Theo lovise în plin.}

^{— Ticălosul! îi strecură Rolo printre dinţi lui Nisip. Dar inspectorul nu prea pricepea tâlcul celor discutate. Se mulţumi doar să-şi aşeze arma mai bine pe umăr.}

^{— E preferabil! se auzi din nou glasul tânărului Boniga. E de-o mie de ori preferabil să-ţi consumi propria-ţi rezervă, oricât de săracă, decât s-o iroseşti pe-a altora.}

^{— Te referi la maică-ta? îi replică tatăl. Atunci trebuie săştii că ea a ales această soluţie... Alta nu concepea.}

^{— Ce-a ales? îi strigă fiul în faţă. O căsnicie hrănită numai de ură! Ce nu concepea? Să trăiască doar cu tine? Erai unicul bărbat lângă care putea vieţui o femeie ca ea?}

^{— Mai târziu, bâigui Theo, poate o să afli că existăşi sentimente absolute. Rar, dar există. Iar maică-ta era devorată de un asemenea sentiment.}

^{— Drăguţul de el! îi râse fiul în nas. A avut şi el parte de-o Medee.}

^{Theo schiţă un zâmbet de resemnare.}

^{— Numeşte-o cum vrei, admise el pe un ton filo­zofal. Medee, Ofelie, Julietă... Avea poate din fie­care câte ceva... Dar era unică... Aşa cum suntem fiecare în parte: unici.}

^{— Eşti mare, meştere! îl ironiză Sergiu.}

^{Replica fiului său îl întărită pe Theo.}

^{— Batjocura ta e de-o calitate... Şi-n orice caz fără obiect.}

^{Tăcură amândoi. Doar câteva clipe. Pentru că fiul arăta un interes tot mai sporit discuţiei purtate cu tatăl său.}

^{— Ai pomenit de sentimente absolute, deschise Sergiu iarăşi vorba. Ce trebuie să înţeleg? Că exis­tenţa unui astfel de sentiment e fatală? Că o ase­menea femeie te consumă aşa cum îşi devorează nu ştiu care gânganie masculul?}

^{Tatăl îi confirmă. Şi adăugă:}

^{— Iar eu nu mai eram dispus să mă las consu­mat... Pentru că nu mai puteam! Pentru că trăiam lângă ea alt sentiment. Al ratării!}

^{— Lângă ea? îşi mărturisi Sergiu îndoiala.}

^{— Da, da! îi întări Theo.Şi-aş vrea să se ştie, rosti el tare, grav, sentenţios, ca să audăşi ceilalţi, că nici de acum încolo nu mă voi lăsa consumat.}

^{— El, în schimb, se auzi în replică glasul ironic al biologului, poate să devoreze fără oprelişte... Tot ce-i iese în cale!}

^{Remarca lui Rolo Miron avea adresă exactă. Theo se schimonosi de ură.}

^{— Tu ce vrei? se răsti el la biolog.}

^{— E cazul să te astâmperi, îi comunică acesta sec.}

^{Pictorul amuţi. Intuia că Rolo Miron nu expri­mase doar o dorinţă personală, ci-i aducea la cunoş­tinţă o sentinţă... Hotărârea unei colectivităţi... A sa­tului de pescari... Şi era o sentinţă fără drept de apel... Theo Boniga o simţise şi până atunci... Fiindcă toţi se fereau din calea sa: şi Paulina, şi Gheorghe, şi ceilalţi pescari din sat... Iar Pavel, Mitrofan şi Xenofont trecuseră chiar la acţiune directă. Picto­rul ştia că nu mai avea de partea lui decât o singură fiinţă: pe Milica. Şi poate... Nu! La Dana nu se mai putea gândi. Roti încet capul înfăşurat în tur­banul de tifon spre fiul său.}

^{— Iar tu?}

^{Pe chipul palid, încordat, al lui Sergiu întâlni ace­eaşi sentinţă. Theo se răsuci în loc, ca o salcie bătrână, aplecată de vânt şi se îndepărtă cu paşi rari, istoviţi.}

^{Tăcuţi, nemişcaţi, cei rămaşi păstrară „un moment de reculegere”.}

^{— E pentru prima oară când îl văd fără vlagă, rosti Sergiu, înăbuşindu-şi compasiunea.}

^{CAPITOLUL XVI}

^{— Alo! Hotel „Union”?}

^{— Da, vă rog! răspunse glasul leneş al centra­listei.}

^{— Camera 215, dacă sunteţi bună.}

^{— Aveţi legătura.}

^{Anghel Cernica aşteptă nerăbdător cu receptorul la ureche. Apelurile telefonice se succedau unul după altul. Cernica numără opt. Abia la capătul celui de al nouălea apel auzi un pocnet scurt, urmat de o voce plăcută de femeie:}

^{— Alo!}

^{Lui Cernica începu să-i bată inima mai tare. Întrebă direct:}

^{— Geta, tu eşti?}

^{— Anghel! rosti femeia cu glasul tremurat.}

^{— Eu sunt, scumpo!}

^{— De unde vorbeşti?}

^{— De la aeroport... Am sosit chiar acum... Unde ai fost aseară? Te-am căutat şi de la Tulcea...}

^{— La nişte prieteni... Colegi de facultate... Anghele! izbucni femeia pe neaşteptate în plâns.}

^{Lui Cernica îi sări inima din loc.}

^{— Dar ce s-a întâmplat?}