— Unde vă duc eu e loc sigur, îl încurajă inspectorul piscicol.
— În ce loc zicea Rolo să ne întâlnim?
— Pe Grindul Lupului.
— E departe?
— Mai e un pic.
Sergiu feri din calea bărcii vârful aplecat peste apă al unei lăncii înalte de stuf, desfăcându-şi apoi la gât cămaşa cadrilată.
— Mai e încă zăpuşeală! se plânse el.
— Peste o oră va fi numai bine, îl încredinţă Nisip.
— N-am împuşcat nimic astăzi, se tângui iarăşi Sergiu.
— Răbdare!
Tânărul Boniga se lasă într-o rână, dând semne de plictiseală.
— Ziceai că orice pasăre de baltă e bună de mâncat! îl îmboldi el din nou la vorbă pe Nisip.
— Dacăştii s-o prepari, e bună, îi confirmă acesta.
Tânărul Boniga pufni pe nări:
— Dumneata corijezi zicala: Aici tot ce zboară se mănâncă!
— Tot ce-i înaripat, îi preciză inspectorul. Nu ce zboară din mintea anumitor tineri.
Insinuarea era vădită. Dar Sergiu n-avea chef să-l combată.
Barca ajunse între timp la capătul gârliţei. În faţă se deschidea un braţ mai lat.
— Apa e limpede aici, remarcă Sergiu.
— Braţul comunică la amândouă capetele cu marea, îl informă Nisip.
Tânărul Boniga deveni brusc atent.
— Nu cumva dincolo...
— E Insula! îi confirmă inspectorul.
— Aici e, prin urmare, bârlogul meşterului, rosti Sergiu mai mult pentru sine.
Ţărmul, mai bine-zis plaja care alcătuia Insula, îl cam dezamăgi pe tânărul Boniga. Nu zărea decât un limb nisipos, pe care abia se înfiripa viaţa: tufe răzleţe de sălcioară, fire rare de iarbă, tulpini prizărite de papurăşi de stuf. Un limb măturat de vânturi, iar când Dunărea se umfla –şi de valuri.
— Gusturi! constată Sergiu. Dar nu văd „turnul de fildeş” al meşterului!
— După ce ieşim niţel mai la larg, îl zărim, îl asigură Nisip.
Tânărul Boniga continua să cerceteze cu interes insula formată de Dunăre şi mare. Era poate cel mai tânăr pământ al Deltei, care în fapt nu mai aparţinea acesteia, ci ducea o existenţă de sine stătătoare.
„O ţară a nimănui, îşi zise Sergiu. Probabil că de aceea a şi ales-o meşterul... Ca să demonstreze şi prin aceasta deplina-i independenţăşi izolare faţă de restul lumii... E o idee!”
— Iatăşi bârlogul lui! îi atrase atenţia Nisip.
Căsuţa tip camping, din panouri prefabricate, îl încântă pe poet. Părea o casă de păpuşi. Fiecare perete era de altă culoare. Aşişderea versanţii acoperişului. Iar în alternarea culorilor, Sergiu îşi recunoscu tatăl.
„Are un simţ deosebit al decorativului”, îşi zise el.
— Vrei să vezi Insula mai de aproape? îl îndemnă Nisip.
— Nu! N-am încă chef să dau ochii cu meşterul.
Cotiră barca spre malul opus, intrând pe gura altei gârliţe.
Sergiu Boniga deveni mai tăcut. Inspectorul, respectând monologul interior al poetului, se străduia să vâslească cât mai uşor, mai fără zgomot. Şi cum pluteau aşa, în linişte, de undeva, nu prea de departe, răzbătură până la ei două glasuri limpezi, bărbăteşti. Nisip lăsă barca în voia apei. Deveni şi Sergiu mai atent.
— Aseară am fost la Frusina, se lăuda un glas de flăcău.
— Tu? veni replica neîncrezătoare a altuia. La Frusina? Fugi cu ursul.
— Pui rămăşag? se burzului lăudărosul.
— Pe cât vrei? se prinse celălalt. Pe zece kile de vin!