— Jumătate, se învoi gazetarul. E atât de săţios, încât îţiţine de foame pentru o săptămână.
Mai băură câte un pahar de vin. Obrajii Danei începură să prindă culoare.
— Aici suntem feriţi de urechi indiscrete, îşi motivă ea cina în doi la care-l invitase pe gazetar.
— Dar lumea tot o să ne vorbească, îi replică glumeţ Anghel Cernica.
— Acum nu-mi mai pasă, îi mărturisi ingineriţa cu un uşor tremur al glasului.
— N-am înţeles totuşi, îşi fixă Cernica privirea pe chipul măsliniu, vădit obosit, al Danei, cum ai putut să te arunci orbeşte în braţele lui Theo Boniga?
— Nici eu n-am înţeles. Şi nici nu mi-am propus să înţeleg. Aşa a fost să fie!
— Are o asemenea putere de seducţie?
— N-aş putea spune că-i neobişnuită, rosti ea, încruntându-şi sprâncenele groase. Dar nici comună.
— Cum l-ai cunoscut?
— Tot prin Paulina, zâmbi Dana fără voie. Ea mi l-a adus. L-a „pescuit” la debarcader şi mi l-a proţăpit în camera pe care o ocupi dumneata acum. Sinceră să fiu, Theo mi s-a părut de la început un bărbat aparte... Era de altfel primul pictor pe care-l cunoşteam... Mai de aproape şi... zilnic. Iar dacă nu se ţinea de capul meu, cred că nu se întâmpla nimic între noi. A fost însă deosebit de stăruitor. De cum m-a văzut, a şi pus ochii pe mine... Şi ca orice femeie, m-am simţit măgulită... Dar atât... Îmi amintesc că într-o dimineaţă l-am pus la punct fără să mă sfiesc... Trecuseră vreo două săptămâni de la venirea lui. Eu stăteam singură, la masă, în grădiniţa din faţa casei Paulinei... Adulmecam briza care se strecura prin bolta de viţăşi-mi flutura părul... Ştiu c-am întrebat-o atunci pe Paulina:
— Ce vânt bate?
— Măreanul, mi-a răspuns ea.
— E bun, am zis bucuroasă. Aduce peşte la cârmaci. Dar ce faci? am strigat nerăbdătoare. Nu-mi aduci de mâncare?
— Neostoita dumitale foame, observă Cernica.
— Eram plecată din zori, se dezvinovăţi Dana. Şi până la ora aceea făcusem o mulţime de treburi.
—Şi-apăi? o îndemnă gazetarul la vorbă.
— „Apăi”... în loc să-mi aducă de mâncare, Paulina s a îndreptat de şale, mi-a arătat cu capul spre camera lui Theo şi mi-a zis cam în zeflemea: „Nu-l aşteptaţi şi pe maestru?”
— Paulina l-a mirosit mai repede decât dumneata, observă Cernica.
— Se poate! admise Dana. Dar eu m-am prefăcut atunci că n-am luat în seamă vorbele ei răutăcioase şi-am întrebat mai departe: „A dat vreun semn de viaţă?” Dar tot în clipa aceea au izbucnit în camera lui Theo sunetele melodiei lui preferate: „Pour une amourette”. I-am zâmbit Paulinei. Fără voie.
— A făcut ochi, a constatat ea mai departe, pe acelaşi ton răutăcios.
— De ce nu-ţi place? am întrebat-o.
— N-am nimic cu el, mi-a răspuns Paulina. Dar a stat de ajuns aici... Ar cam trebui să-şi ia tălpăşiţa.
Eram surprinsă. Am întrebat-o:
— De ce? Ce te deranjează? Nu-ţi plăteşte pe cameră cât i-ai cerut?
— Ba plăteşte! Nimic de zis.
— E om liniştit, respectuos, am continuat s-o descos.
— Adevărat.
— E o fire deschisă, veselă, plăcută...
— Chiar prea plăcută, mi-a răspuns Paulina cam în doi peri.
— Îţi iubeşte copiii... E darnic cu ei.
— Nimic de zis.
— Atunci chiar că nu te mai înţeleg?
— Cum să-ţi spun? a oftat ea. Aş răsufla parcă mai uşurată dacă l-aş vedea plecat.
— De la tine?
— Din sat.
— Pornirea asta a ta, am început să-mi pierd firea, nu ştiu cum să-i zic... Parcă ai fi geloasă.
— Doamne apărăşi păzeşte! şi-a făcut Paulina cruce.
— Nu cumva a încercat să-ţi facăşi ţie curte? am început s-o bănuiesc.
Paulina m-a ţintuit cu nişte ochi scânteietori.