"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » ,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

Add to favorite ,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

Dacă erai mai statornic şi te astâmpărai pe acasă...

La care casă? rosti Rolo leneş, ascunzându-şi un căscat.

Fă-ţi una! îl îndemnă femeia. Dacă vrei, îţi gă­sesc eu în sat un loc bun de casă.

Rolo izbucni într-un râs gros, bărbătesc. Sergiu zâmbi stingher.

Fiindcă veni vorba de casă, continuă biologul, ostoindu-şi râsul. Noi unde dormim la noapte?

Aici, în faţă, nu mai am nimic liber, îi preveni Paulina. Camera în care a stat tatăl dumnealui, arătă ea spre Sergiu, a luat-o alt domn, din Bucureşti.

Cine mai e şi ăsta? se interesă Rolo într-o doară.

Domnul Cernica, rosti Paulina nu fără o umbră de mândrie.

Anghel Cernica? făcu Sergiu surprins. Paulina îi confirmă. E colosal! se bucură sincer poetul. Vul­poiul! Nu mi-a spus că are de gând să vină încoace... Unde-i acum?

La plajă! îl informă femeia.

Pe ţărmul aproape pustiu, măturat de-o briza uşoară, Anghel Cernica îşi lăsa privirea în voie peste întinderile albastre ale mării. În spate avea plaja lată, presărată cu dune. Din dreapta venea domol, la întâlnirea cu marea, unul din cele trei braţe ale Dunării. Locul era de-o frumuseţe fără egal. Dar în loc să se lase prins de aceste rare privelişti, gazetarul ru­mega ultimele destăinuiri ale Danei Voicilă. Ingine­riţa venise în control la punctul piscicol de pe plajăşi, întâlnindu-l, îi relatase printre altele şi-o scenă petrecută chiar în acel loc.

Cu o seară în urmă se produsese ireparabilul, îşi începuse Dana mărturisirile. Devenisem femeie! Şi mă refugiasem aici pentru a mă reculege. Dar Theo m-a ajuns din urmă... Nu mă slăbea nicio clipă din ochi... Iar eu, când l-am văzut, i-am zis:

Tare aş vrea să fiu măcar câteva clipe singură... Simţi câteodată nevoia să stai faţă-n faţă cu tine însăţi.

Nimic mai simplu, mi-a răspuns el posomorât. Chiar vrei să te las?

Cum socoteşti.

Aş dori totuşi să fii un judecător imparţial şi să dai sentinţa după ce asculţi ambele părţi, a stăruit el.

L-am privit mirată:

Am avut impresia că ne-am spus totul.

Când? a protestat el. Ne cunoaştem doar de câteva săptămâni.

Mie mi-a fost de-ajuns. Şi l-am întrebat pe ne­aşteptate: Spune-mi, Theo, de ce-ai venit aici?

Ca să te întâlnesc.

Vorbesc serios! i-am atras atenţia.

Şi eu vorbesc serios, m-a încredinţat el. Există o chemare tainică... telepatică... Eu te căutam... Tu mă aşteptai... Şi ne-am găsit... Simplu! Nu? Altfel cum îţi explici că dintre toate aşezările Deltei, eu am ales-o tocmai pe aceasta ca loc de surghiun. Iar dintre toate tinerele ingineriţe din promoţia ta, tocmai tu, iubito, ţi-ai îndreptat paşii încoace. Cum? Cum îţi explici?

Un singur lucru aş vrea să mai ştiu, am stăruit. De ce ţi-ai impus acest „surghiun”, cum îl nu­meşti tu?

Am fugit din Bucureşti ca să scap de mine.

Şi de nişte amintiri...

Obsedante!

L-am întrebat în continuare:

Ai prieteni?

Nu! Mai bine-zis... am avut. Dar era o prietenie bazată pe artă... pe geniu... Mai corect spus, pe cre­dinţa în geniu.

Şi de ce te-au părăsit prietenii?

Eu i-am părăsit, a rostit el, ţuguindu-şi nemul­ţumit buzele.

De ce?

Prietenia lor îmi era o povară.

I-am mărturisit atunci fără jenă:

Caut o logică, dar nu găsesc.

Ce să faci cu logica? s-a enervat el. Zău! Toată viaţa noastră e de-o logică... infernală! Or tocmai de această logică am fugit, de logica faptului, gestului, cuvântului, chibzuite, calculate, ordonate în pliculeţe şi sertăraşe. O oroare! O oroare! Douăzeci de ani şi mai bine a trebuit să suport o femeie cu o logică feroce. Dar n-am mai putut! Crede-mă! N-am mai putut!

Oamenii continuă să te acuze, l-am prevenit.

Dobitocii! a făcut el scârbit.

Eu ştiu însă că n-ai nicio vină, i-am luat atunci apărarea.

El s-a uitat la mine ca la o străină.

N-ai de unde săştii, mi-a răspuns apoi răstit.

Simt! Intuiesc! i-am strigat aproape în faţă.

E o intuiţie care te înşeală, m-a avertizat el. Şi mi-a declarat imediat, pe un ton grav: Sunt vinovat!

Ce rost are? i-am reproşat, fiind convinsă de nevinovăţia lui.

Dacă în ziua aceea eram la volan în locul ei...

Acum ar fi avut soţia ta mustrări de conştiinţă, am conchis.

Logic! s-a declarat el învins. Dezarmant de logic!

Mai trec câteva luni şi oamenii au să uite, am căutat să-l încurajez mai departe.

Nu, a respins Theo noul meu argument. N-au să uite. Şi nici nu-i drept să uite. Moartea nu cunoaşte şi nu trebuie să cunoască uitarea.

Are sens