,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{Dana îi ripostă:}

^{— Degeaba râdeţi! Fiindcă tema s-a conturat aici lângă mine.}

^{Cernica se înfurie de-a binelea:}

^{— Imbecilul! Imbecilul! Ţi-a întins aceeaşi cursă!}

^{Dana îl privi cu suspiciune:}

^{— Ce fel de cursă?}

^{— Ai o singură scuză, draga mea, căută Cernica s-o consoleze. Nu eşti unica femeie care s-a prins în capcana lui Theo Boniga. O capcană intitulată de altfel poetic: „Egreta violetă”.}

^{Dana Voicilă încremeni. Lividă, rigidă de parcă fusese electrocutată, nu mai păstra vii decât ochii, o privire aprinsă, pe care-o fixase stăruitor asupra chipului lui Cernica, în nădejdea că va întâlni măcar un semn prin care aceasta să-i infirme bănuiala. Dar gazetarul continuă necruţător:}

^{—Ăsta-i adevărul, draga mea! Adevărul gol-goluţ despre egreta lui singuratică, pierdută în nemărginirea apelor şi-a stufului. O pasăre cu aripile frânte, care încearcă, într-un ultim şi disperat efort, să-şi ia zborul. Ideea „Egretei violete” – dacă vrei săştii – circulă de ani şi ani de zile prin cârciumile, cafenelele şi barurile Capitalei.}

^{Dana se clătină pe picioare.}

^{— Nu minţi?}

^{— De loc! o încredinţă Cernica.}

^{Ingineriţa se sprijini de tulpina unui plop răzleţi care mărginea debarcaderul, apoi izbucni în hohote de plâns.}

^{— E îngrozitor! Îngrozitor!}

^{— Omul ăsta nu merită lacrimile dumitale, încercă Anghel Cernica s-o consoleze. Nu merită lacrimile nimănui. Şi soţia lui a plecat dintre cei vii înşelată de aceeaşi „Egretă violetă”.}

^{În stufărişul care începea doar la câţiva paşi de ei auziră în clipa următoare nişte pârâituri. Cu un gest reflex, Cernica o protejă pe Dana. Dar nu era nicio primejdie. Dintre lănciile uscate de stuf apăru chipul speriat al unei fete. Dând cu ochii de cei doi, tânăra se opri în loc, vădit încurcată. Cernica îşi plimbă privirea peste rochia ei subţire, de vară, cu flori mari, ţipătoare. Fata era cu adevărat frumoasă.}

^{— De unde vii, domnişoară? se auzi glasul aspru, autoritar, al Danei.}

^{Fata îşi recăpătă imediat stăpânirea de sine şi răspunse ostentativ:}

^{— Ce vă priveşte?}

^{— Ai întârziat la lucru, îi atrase atenţia şefa secţiei piscicole.}

^{— Treaba mea! îi replică fata cu o înverşunare sporită.}

^{— Vezi că-i bunică-tu pe-aici, o preveni Dana cu un calm surprinzător. Te caută.}

^{— Să caute sănătos!}

^{Fata porni aproape în fugă spre cherhana. Urmărindu-i unduitoarele mişcări, Cernica se interesă:}

^{— Cine-i?}

^{— Milica! O laborantă de aici, rosti Dana în silă. Şi adăugă: Ultima muză a „maestrului”. De la el vine acum.}

^{— Eşti admirabilă! exclamă Cernica. Alta în locul tău ar fi luat-o de „cânepa dracului”.}

^{— Nu mă pot coborî până la ea, rosti ingineriţa cu o demnitate ce impuse şi mai mult gazetarului.}

^{Duduitul unui motor anunţă sosirea cuierului de la Tulcea care urma să încarce peştele pescuit în acea zi. Ingineriţa se văzu nevoită să-l părăsească pe Cer­nica. Îl dădu în seama inspectorului local pentru pes­cuit şi vânătoare, Marcu Nisip. Faptul nu-l nemulţumi pe gazetar. Dimpotrivă. Compania inspectorului era binevenită pentru oricine dorea să cunoască Delta. Fiindcă acest „Nisip între nisipuri”, cum îi plăcea lui Cernica să glumească pe seama inspecto­rului, contamina toată lumea cu nesecata lui bună dispoziţie. Era oricând gata să dea un sfat, să fie că­lăuză ori să dezvăluie din tainele nepătrunsei lumi a bălţilor. Pe scurt, Marcu Nisip era o autentică enci­clopedie a Deltei, iar pentru gazetar – o mină de aur.}

^{— Ce faceţi? se interesă Marcu Nisip.}

^{— Mulţumesc, bine! îi răspunse Cernica bine­voitor.}

^{— Cred că uneori suntem mari mincinoşi, făcu şu­gubăţ inspectorul.}

^{— De ce? întrebă Cernica amuzat.}

^{— Chiar şi atunci când suntem necăjiţi, dacă ne întreabă cineva „ce facem?”, noi răspundem „bine”.}

^{Cernica izbucni în râs. Marcu Nisip îşi încreţi la rându-i faţa mare, rotundă, de om bine hrănit, într-un zâmbet larg.}

^{— Cât mai staţi pe aici? se interesă ca din întâmplare inspectorul.}

^{— Mai stau, îi răspunse Cernica evaziv.}

^{— Treburi multe?}

^{— Deloc. Casc şi eu ochii prin Deltă.}

^{— Merită! îl încredinţă Marcu Nisip. Eu trăiesc de vreo douăzeci de ani pe aici şi tot nu m-am saturat.}