^{— Încă puţin! Poftiţi!}

^{Îngrijitoarea îi conduse spre o uşă laterală, mai retrasă, în spatele căreia se afla „camera de oaspeţi”. Era o încăpere mobilată modest, cu două paturi de fier, o masăşi trei-patru scaune. Pe lavoar se afla un lighean curat, o cană mare, cu apă proaspătă, doua prosoape şi-un săpun.}

^{— Mă duc până în birou, dar mă întorc repede, se scuză ingineriţa faţă de invitatul ei.}

^{Cernica încuviinţă cu un zâmbet prietenesc. Rămas apoi singur, se spălă, îşi mai aranja puţin ţinuta şi-şi scoase carnetul de reporter, unde începu să-şi noteze impresiile de peste zi. Era o deprindere de la care nu se abătea niciodată.}

^{Dana Voicilă se întoarse într-adevăr mai curând decât se aştepta Cernica. Avea în mână o servietă din care scoase două sticle de vin.}

^{— E „Niculiţel”, îl informă ea.}

^{— Oho! exclamă Cernica bucuros. Facem chef!}

^{— Cina care vi se pregăteşte nu merge fără bău­tură, îl preveni ea.}

^{Sosi curând şi îngrijitoarea, aducând o oală aburindă. Între timp, Dana aşezase pe masă două farfurii adânci, linguri şi-un coş de pâine. Cernica privi neîncrezător la fiertura neagră, groasă, ce i se turna în farfurie.}

^{— E chişman, îi explică Dana.}

^{— Ce-i aia? făcu gazetarul nedumerit.}

^{— Un borş din măruntaie de morun... O speciali­tate a casei.}

^{Nerăbdător să cunoască acest produs al artei culi­nare locale, Cernica îşi umplu lingura. Era o fiertură foarte grasă, dar şi foarte gustoasă.}

^{— E grozavă! exclamă el.}

^{— Mă bucură că vă place, se arătă mulţumită îngrijitoarea. Fiindcă nu toţi cei care au trecut pe la noi i-au dat de gust.}

^{Femeia ieşi apoi cu aceeaşi discreţie cu care intrase.}

^{Dana turnă vin în pahare. Cernica îi urmărea cu încântare gesturile aproape bărbăteşti.}

^{„Se vede că trăieşte printre pescari”, îşi zise el.}

^{Ciocniră. Dana goli însă paharul cu sorbituri mici, delicate. Rămânea totuşi femeie.}

^{— Încă un polonic? îl îndemnă ea, arătând spre oala în care aburea chişmanul.}

^{— Jumătate, se învoi gazetarul. E atât de săţios, încât îţiţine de foame pentru o săptămână.}

^{Mai băură câte un pahar de vin. Obrajii Danei în­cepură să prindă culoare.}

^{— Aici suntem feriţi de urechi indiscrete, îşi mo­tivă ea cina în doi la care-l invitase pe gazetar.}

^{— Dar lumea tot o să ne vorbească, îi replică glu­meţ Anghel Cernica.}

^{— Acum nu-mi mai pasă, îi mărturisi ingineriţa cu un uşor tremur al glasului.}

^{— N-am înţeles totuşi, îşi fixă Cernica privirea pe chipul măsliniu, vădit obosit, al Danei, cum ai putut să te arunci orbeşte în braţele lui Theo Boniga?}

^{— Nici eu n-am înţeles. Şi nici nu mi-am propus să înţeleg. Aşa a fost să fie!}

^{— Are o asemenea putere de seducţie?}

^{— N-aş putea spune că-i neobişnuită, rosti ea, încruntându-şi sprâncenele groase. Dar nici comună.}

^{— Cum l-ai cunoscut?}

^{— Tot prin Paulina, zâmbi Dana fără voie. Ea mi l-a adus. L-a „pescuit” la debarcader şi mi l-a proţăpit în camera pe care o ocupi dumneata acum. Sin­ceră să fiu, Theo mi s-a părut de la început un bărbat aparte... Era de altfel primul pictor pe care-l cunoşteam... Mai de aproape şi... zilnic. Iar dacă nu se ţinea de capul meu, cred că nu se întâmpla nimic între noi. A fost însă deosebit de stăruitor. De cum m-a văzut, a şi pus ochii pe mine... Şi ca orice femeie, m-am simţit măgulită... Dar atât... Îmi amintesc că într-o dimineaţă l-am pus la punct fără să mă sfiesc... Trecuseră vreo două săptămâni de la venirea lui. Eu stăteam singură, la masă, în grădiniţa din faţa casei Paulinei... Adulmecam briza care se strecura prin bolta de viţăşi-mi flutura părul... Ştiu c-am între­bat-o atunci pe Paulina:}

^{— Ce vânt bate?}

^{— Măreanul, mi-a răspuns ea.}

^{— E bun, am zis bucuroasă. Aduce peşte la câr­maci. Dar ce faci? am strigat nerăbdătoare. Nu-mi aduci de mâncare?}

^{— Neostoita dumitale foame, observă Cernica.}

^{— Eram plecată din zori, se dezvinovăţi Dana. Şi până la ora aceea făcusem o mulţime de treburi.}

^{—Şi-apăi? o îndemnă gazetarul la vorbă.}

^{— „Apăi”... în loc să-mi aducă de mâncare, Paulina s a îndreptat de şale, mi-a arătat cu capul spre ca­mera lui Theo şi mi-a zis cam în zeflemea: „Nu-l aşteptaţi şi pe maestru?”}

^{— Paulina l-a mirosit mai repede decât dumneata, observă Cernica.}

^{— Se poate! admise Dana. Dar eu m-am prefăcut atunci că n-am luat în seamă vorbele ei răutăcioase şi-am întrebat mai departe: „A dat vreun semn de viaţă?” Dar tot în clipa aceea au izbucnit în camera lui Theo sunetele melodiei lui preferate: „Pour une amourette”. I-am zâmbit Paulinei. Fără voie.}

^{— A făcut ochi, a constatat ea mai departe, pe ace­laşi ton răutăcios.}

^{— De ce nu-ţi place? am întrebat-o.}

^{— N-am nimic cu el, mi-a răspuns Paulina. Dar a stat de ajuns aici... Ar cam trebui să-şi ia tălpăşiţa.}

^{Eram surprinsă. Am întrebat-o:}

^{— De ce? Ce te deranjează? Nu-ţi plăteşte pe ca­meră cât i-ai cerut?}

^{— Ba plăteşte! Nimic de zis.}

^{— E om liniştit, respectuos, am continuat s-o descos.}

^{— Adevărat.}

^{— E o fire deschisă, veselă, plăcută...}

^{— Chiar prea plăcută, mi-a răspuns Paulina cam în doi peri.}