,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{Sergiu se răsuci atunci cu violenţă, gata să răs­toarne barca.}

^{— Nici în glumă să nu mai repeţi, mârâi el către biolog.}

^{— Scuze! îşi repară Rolo gafa. Deşi rar mi s-a întâmplat să întâlnesc un fiu care-şi reneagă tatăl cu atâta înverşunare.}

^{Sergiu nu-i răspunse. Biologul stărui:}

^{— La mama ţineai mai mult?}

^{— Nu! răspunse brutal Sergiu.}

^{— Cum aşa? Nu ţi-i nimeni drag?! se minună Rolo.}

^{— Ba da!}

^{— Cine?}

^{— Eu!}

^{— Oo! exclamă Rolo ironic. Lumea începe şi se termină cu tine.}

^{— Lumea mea, îi preciză poetul cu o îndărătnicie sporită.}

^{— Am avut totuşi impresia că nu treci nepăsător pe lângă „lumea” altora.}

^{— O înregistrez... Atât.}

^{— N-ai vrea să-ţi vezi totuşi tatăl? insistă biologul.}

^{— Nu ştiu, făcu tânărul, privind încruntat la lujerii groşi de nufăr care se izbeau de barcă. Parcă n aş avea chef... Deşi ar trebui să-l văd.}

^{— N-ai ţinut niciodată la el?}

^{— Ba da! recunoscu Sergiu. Meşterul era, cândva, tot ce aveam mai scump... Credeam în el... îl idola­trizam!}

^{— Firesc, remarcă Rolo.}

^{— Era şi bun şi rău, continuă Sergiu fără a ţine seama de observaţia biologului. Părea un om drept. Îi admiram cultura şi inteligenţa... Doamne, cum mai era! Ţin minte că aveam şapte ani sau opt... Mai curând opt... Pe atunci tatăl meu avea răspuns la tot ce-l întrebam... Şi câte n-aveam să-l întreb! O dată, însă, o singură dată, când era probabil mai obosit, n-a vrut să-mi răspundă. Mi-a zis plictisit: „Nu ştiu!” Dar eu nu voiam să-l cred şi i-am replicat pe loc: „Nu se poate! Mata ştii tot”.}

^{Cu capul lăsat pe spate, Sergiu zâmbea copilăriei.}

^{— Meşterul ţine la tine? continuă Rolo să-l des­coase.}

^{— Nu mă interesează! rosti Sergiu pe un ton răstit.}

^{— Îl urăşti?}

^{— Mi-i indiferent.}

^{— Dar ştii ce bănuială planează asupra lui?}

^{Tânărul Boniga îşi ridică brusc capul şi-l fulgeră pe biolog cu o privire scurtă, iscoditoare:}

^{— Ce bănuială? Şi de unde ştii?}

^{—Ţi-am spus pare-mi-se că am prieteni de pescuit şi vânătoare printre cei de la miliţie, de la procura­turăşi chiar de la securitatea din Tulcea.}

^{Sergiu îşi recăpătă stăpânirea de sine, declarând sentenţios:}

^{— Dacă te referi la moartea mamei, acuzaţia mi se pare, din punctul meu de vedere, absurdă. Refuz chiar să mă gândesc la ea. Cu toate că m-am lăsat prins, la un moment dat, în plasa acestor speculaţii idioate. Mi-am reconstituit chiar şi scenele penibile la care am asistat... Certurile stupide dintre mama şi tata... Îţi închipui că nu eram nici surd, nici orb... Cu mintea mea de copil, apoi de adolescent, îi pu­neam pe amândoi în aceeaşi balanţă. Îi cântăream, cred, cu cea mai dreaptă balanţă.. Şi sufeream... Şi înduram înfigându-mi unghiile în palme... îmi muşcam buzele până la sânge... Pentru că nu mai puteam îndura interminabilele lor ciorovăieli... Certuri, des­părţiri, reveniri... împăcări şi iarăşi despărţiri...}

^{— Dar ce aveau de împărţit? întrebă Rolo cu un aer voit naiv. Nu le ajungeau banii?}

^{— Nu numai banii erau pricina... Dar şi despre asta se discuta mult... De banii pe care-i câştiga aproape numai mama. Şi pe care ea îi aduna, îi so­cotea şi-i ferea...}

^{— De mâinile lui risipitoare, presupuse biologul.}

^{Pe chipul lui Sergiu apăru iarăşi un zâmbet amar.}

^{— Meşterul se pricepea să azvârle banii, recunoscu acesta. Îi cheltuia fără efort. Sau poate acesta era singurul lui efort.}

^{— Nu-mi închipui că a trăit toată viaţa ca un trântor! continuă Rolo să-l descoase.}

^{— Dacă m-aş gândi bine, îşi înmuie glasul tânărul Boniga, mi-aş zice că sunt cam nedrept cu el... Pentru ca meşterul mai încerca uneori să scoatăşi câte un ban. Dar într-un chip ciudat, care mi se părea pe atunci absurd. În loc să deseneze de pildă etichete, cum făcea mama, prefera să radă etichete de pe sticle. Deşi, după părerea mea, era mai talentat. Mult mai dotat decât mama. De aceea şi refuza comenzile pe care i le aducea ea, considerându-le minore. „Nu mă pot prostitua! îi striga el în faţă. Eu sunt un pic­tor, nu un zugrav de duzină.” Respingea chiar şi comenzi de portrete... Pentru asta însă nu-l mai con­damn... Fiindcă erau portretele unor oameni care s-au dovedit ulterior nedemni... De aceea meşterul prefera să care butelii de aragaz, să zugrăvească încăperi pe la diferiţi prieteni şi cunoscuţi, să vândăţigări ori bilete norocoase de Loto-pronosport. Făcea orice, numai ca-să scape de gura mamei. Dar ea nu-l ierta... Îl sâcâia mereu cu „comenzile” ei... Vezi dum­neata? continuă Sergiu după o scurtă pauză. Abia acum îmi dau seama că omul acesta nu-şi găsea locul. El se deosebea fundamental de mama, care se simţea bine oriunde, primind orice lucrare grafică. Pentru ea „comenzile”, ca şi banii, n-aveau miros. Femeia asta ştia ce voia. Pe când meşterul...}

^{— El ce voia? stărui Rolo. Năzuia către ceva? Avea vreun ţel? Fiindcă nu-mi închipui că-şi fixase ca unic scop al vieţii consumul de băuturi şi de femei...}

^{— Nu, fireşte, respinse Sergiu ipoteza. Aparent, meşterul e un tip paradoxal. Dar va trebui să lămu­resc odatăşi acest paradox.}