452
— Mă duc să-l anunţ pe colonelul Bainbridge că doriţi să-i vorbiţi. Vă rog să luaţi loc. Îi indică bancheta de la perete şi ieşi pe cealaltă uşă a încăperii. Era grasă, avea vreo cincizeci de ani şi ciorapii încreţiţi pe picioare. Nu exista, deci, pericolul de a-i ispiti cu nurii ei pe tinerii soldaţi de la Hilltop Military Academy.
După cîteva minute reveni, deschise uşiţa din grilajul despărţitor şi îl invită pe Thomas:
— Poftiţi domnule, colonelul Bainbridge vă primeşte. Vă mulţumesc că aţi aşteptat. Îl conduse pe Thomas şi închise uşa după ce el intră în biroul colonelului Bainbridge.
Mai multe drapele şi, între ele, fotografiile generalilor Patton şi Eisenhower ornau încăperea.
Dintr-un alt cadru îl privea pe Thomas însuşi colonelul Bainbridge, impozant şi aprig, în echipament de luptă, cu cască, pistol şi un binoclu atîrnîndu-i pe piept. Evident, fotografia fusese realizată în timpul războiului. Acum colonelul Bainbridge se afla la biroul său în uniforma obişnuită
a armatei Statelor Unite şi aştepta să-l primească pe vizitator. Arăta mai zvelt decît în poză şi era aproape chel, purta ochelari cu ramă de argint, dar nu avea armă şi nici binoclu, ceea ce îi dădea aspectul unui actor dintr-o piesă de război.
— Bine aţi venit la Hilltop, domnule Jordache, îl salută colonelul Bainbridge. Nu luă
poziţia de drepţi, dar lăsa impresia că se afla în această poziţie. Vă rog să luaţi loc, îl invită el pe Thomas. Pe chipul lui se întipărise o expresie ciudată, asemănătoarea oarecum cu cea pe care Thomas o observase la portarul de la locuinţa lui Rudolph.
Dacă mai rămîn mult timp în America, gîndi Thomas în timp ce se aşeza pe scaunul indicat, o să trebuiască să-mi schimb croitorul.
— Nu vreau să abuzez de timpul dumneavoastră, domnule colonel. Am venit doar să-l văd pe fiul meu, explică Thomas scopul prezenţei sale.
— Da. desigur, înţeleg. Bainbridge se cam împedica în cuvinte. Peste puţin timp urmează
programul de sport, atunci îl chemăm. Îşi drese glasul, jenat. E o plăcere că în cele din urmă un membru ai familiei tînărului ne vizitează şcoala. Presupunerea mea că dumneavoastră sînteţi tatăl lui e corectă, sper?
— Aşa m-am şi recomandat doamnei de la secretariat, confirmă Thomas.
— Nădăjduiesc că îmi veţi ierta întrebarea, domnule... domnule Jordache, zise Bainbridge uitîndu-se direct la generalul Eisenhower, pe perete. Pentru că în cererea prezentată la înscrierea lui Wesley scria limpede că tatăl său e mort.
Ticăloasa, căţeaua spurcată! gîndi Thomas.
— Ei bine, spuse cu glas tare, după cum vedeţi nu am murit.
— Într-adevăr, văd bine, confirmă nervos colonelul. Trebuie să fie o greşeală la mijloc, deşi e greu de priceput cum de s-a putut...
— Am fost plecat şi am lipsit cîţiva ani. Iar relaţiile mele cu soţia nu sînt prea bune, explică
Thomas.
— Chiar şi aşa. Bainbridge îşi flutură palma peste un tun în miniatură, de alamă, de pe colţul biroului său. Desigur, nu ne amestecăm în chestiunile intime ale familiilor... N-am avut niciodată cinstea să o văd pe doamna Jordache. Comunicarea între noi s-a realizat exclusiv prin corespondenţă. Este vorba de aceeaşi doamnă Jordache, nu? Care este patroana unui magazin de antichităţi la New York? întrebă disperat Bainbridge.
453
— S-ar putea să se ocupe şi de nişte vechituri, admise Thomas. Nu prea ştiu. Acum doresc să-mi văd băiatul, încercă el să scurteze convorbirea.
— În cinci minute vor termina instrucţia fizică, zise Bainbridge. Sînt convins că va fi fericit să vă vadă, foarte fericit. Poate că întîlnirea cu tatăl său este exact ceea ce îi trebuie în clipa aceasta deosebită...
— De ce? Ce-i cu el? întrebă intrigat Thomas.
— E un băiat dificil, domnule Jordache, foarte dificil. Avem probleme cu el...
— Ce probleme?
— Este extraordinar de... ăăă... bătăios. Bainbridge părea bucuros că a găsit cuvîntul potrivit. Se încaieră din te miri ce. Şi cu oricine. Indiferent de vîrsta sau gabaritul adversarului. În anul şcolar trecut a lovit chiar şi un instructor care preda ştiinţele generale şi care a fost nevoit să
absenteze o săptămînă de la predare. Este... este foarte... îndemînatic tînărul Wesley la folosirea pumnilor, dacă mă pot exprima aşa. Bineînţeles că într-o şcoală cu profil militar cum este a noastră
noi dorim ca un băiat să dea dovadă de oarecare agresivitate. Dar Wesley... Bainbridge oftă. Vedeţi, el se implică în bătăi, nu în certuri cum se întîmplă în mod obişnuit între băieţii de vîrsta lui. A trebuit chiar să spitalizăm un elev din clasele superioare. Ca să fiu absolut sincer, fiul dumneavoastră manifestă o... o... ei bine, un spirit rău, înverşunat, de adult, pe care noi, cei de la conducerea şcolii îl considerăm periculos!
Sîngele familiei Jordache! Mama lui de sînge! înjură în gînd Thomas.
— Regret, domnule Jordache, continuă colonelul, însă trebuie să vă informez că în prezent Wesley e supus unei perioade de verificare, de încercare, fără nici un privilegiu.
— Ei bine, domnule colonel, zise Thomas, am o veste îmbucurătoare pentru dumneavoastră.
O să fac ceva pentru Wesley şi pentru rezolvarea problemelor legate de el.
— Într-adevăr, mă bucur să aud ce spuneţi. Noi am scris de nenumărate ori doamnei Jordache, dar se pare că e foarte ocupată, deoarece nici nu ne-a răspuns măcar.
— Am de gînd să-l retrag de la şcoală chiar în după-amiaza aceasta, preciză Thomas. Aşa că necazurile dumneavoastră vor lua sfîrşit.
Mîna colonelului vibră uşor pe tunul de alamă de pe birou.
— Nu m-am gîndit la o măsură atît de drastică, domnule Jordache, zise Bainbridge, iar glasul îi tremura puţin. Cîmpurile de bătălie din Normandia şi din bazinul Rinului se aflau departe în urmă, în spaţiu şi timp, iar el era acum doar un bătrîn îmbrăcat soldăţeşte.
— Ei bine, eu m-am gîndit, domnule colonel. Bainbridge se ridică în picioare, în spatele biroului.
— Mi-e teamă că nu e... că ar fi cît se poate de neregulamentar, spuse el răspicat. Trebuie, în prealabil, să obţinem acordul mamei. Căci, la urma urmelor, toate tratativele noastre au fost purtate cu doamna iar dînsa a achitat taxa pe tot anul. Trebuie să vedem şi natura relaţiilor dumneavoastră cu băiatul.
