Thomas scoase paşaportul din portofel şi i-l puse în faţă, pe birou.
— Cu cine seamănă? întrebă el, referindu-se la poza din document. Bainbridge deschise cărţulia verzuie.
454
— Desigur, numele dumneavoastră este Jordache, concedă el. Dar altminteri... Vă rog să
mă înţelegeţi, domnule, trebuie să luăm legătura cu mama băiatului.
— Nu vreau să vă irosiţi timpul dumneavoastră preţios, domnule colonel, zise Thomas şi, vîrînd din nou mîna în buzunarul de la piept scoase la iveală procesul verbal întocmit de poliţie cu privire la Ţeresa Jordache, alias Laval. Vă rog să citiţi asta, zise el şi-i întinse hîrtia.
Bainbridge citi documentul, îşi scoase ochelarii şi frecîndu-şi ochii, exclamă: „O, Doamne!”.
Îi inapoie lui Thomas hîrtia, speriat parcă să nu fie obligat să o claseze în dosarele instituţiei.
— Tot mai doriţi să-l reţineţi pe băiat? întrebă Thomas cu brutalitate.
— Bineînţeles, aceasta schimbă totalmente datele problemei, răspunse Bainbridge.
Totalmente.
O jumătate de oră mai tîrziu părăseau incinta şcolii. Cufărul lui Wesley se afla în spate, iar el şedea în faţă, în uniformă, lîngă Thomas.
Wesley era un băiat înalt pentru vîrsta lui. Avea faţa pămîntie punctată de coşuri, iar ochii mari, posomoriţi, erau scoşi în evidenţă de o gură fermă. Semăna cu Thomas atîta cît putea un fiu să-i semene tatălui. Nu manifestase nici un pic de efuziune cînd aflase cine era Thomas, iar la aflarea veştii că va părăsi şcoala, nici măcar nu întrebase unde va merge.
— Mîine, îi spuse Thomas cînd şcoala dispăruse în urmă, ai să pui nişte haine decente. Şi, să ştii, ai încheiat capitolul încăierărilor.
Băiatul nu spuse nimic.
— M-ai auzit?
— Da, domnule.
— Să nu-mi mai spui „domnule”. Sînt tatăl tău, spuse Thomas.
455
Capitolul 5
1966
În timp ce lucra, din cînd în cînd Gretchen uita cîteva minute că este a patruzecea aniversare a zilei sale de naştere. Şedea pe scaunul metalic, înalt, în faţa moviolei62, apăsînd pe pîrghii şi urmărind cu atenţie imaginile care se succedau pe ecranul de sticlă. Derula simultan cadrele şi banda sonoră, cu mîinile protejate de nişte mănuşi de bumbac pătate de emulsia ce acoperea pelicula. Făcea semne cu îndemînare, folosind un creion roşu, moale, apoi trecea asistentei sale banda ca să o decupeze şi să o fişeze. Din sălile de montaj vecine, ce aparţineau altor companii de pe Broadway, se auzeau tot felul de sunete – frînturi de voci, scîrţîituri, explozii, fragmente de muzică orchestrală, precum şi zgomotul ascuţit al benzilor derulate înapoi cu mare viteză.
Cufundată în munca ei, Gretchen nu lua în seamâ gălăgia care făcea parte din ambianţa de lucru şi nici acompaniamentul sonor din sala de montaj – clinchetul maşinilor, sunetele înăbuşite ale rolelor puse sau scoase de pe rafturi.
Era al treilea film la care lucra ca monteuză-şefă. Sam Correy o luase pe lîngă el şi o învăţase meserie. Apoi, după ce mai întîi o lăudase şi o susţinuse faţă de mai toţi regizorii şi producătorii, o lăsase să meargă pe propriile ei picioare. Şi astfel Gretchen căpătase primul ei angajament independent. Iscusită, plină de imaginaţie, lipsită de ambiţii regizorale care puteau stîrni invidia celor din jur, Gretchen era căutată şi solicitată, ceea ce îi permitea să nu se pripească şi să
aleagă oferta cea mai convenabilă.
Filmul la care lucra acum fusese turnat la New York. După atmosfera de familie de la Hollywood, unde fiecare trăia pe buzunarul altuia, Gretchen găsea înviorătoare aspectele diverse şi impersonale din marele oraş. În orele ei libere Gretchen încerca să continue activitatea politică ce îi ocupase o bună parte din timp la Los Angeles după moartea lui Colin. Împreună cu asistenta ei, Ida Cohen, participa la întruniri unde se rosteau cuvîntări înflăcărate împotriva războiului din Vietnam şi a segregaţiei din autobuze. Semnase zeci de petiţii şi se străduise să determine şi unele personalităţi din lumea filmului să li se alăture. Această activitate îi permitea să atenueze sentimentul de vinovăţie pe care îl resimţea pentru că abandonase studiile începute în California.
Billy avea de pe-acum vîrsta de încorporare şi gîndul că unicul ei fiu putea pieri în Vietnam îi era insuportabil. Ida nu avea băieţi, dar era încă şi mai activă decît Gretchen la mitinguri, demonstraţii şi semnări de petiţii. Amîndouă arborau la bluze şi la reverele pardesielor insigne cu inscripţia „Să
fie interzisă bomba atomică!”
Dacă în vreo seară nu se ducea la miting, Gretchen profita pentru a frecventa, cît mai des posibil, teatrele, cu elan renăscut după anii de despărţire de scenă. Uneori o lua cu ea pe Ida, o femeie de vîrsta ei, cam şleampătă dar foc de isteaţă, cu care închegase o prietenie statornică; alteori se ducea cu Evans Kinsella, regizorul filmului, cu care întreţinea legături amoroase; sau cu Rudolph şi Jean cînd veneau la New York, ori cu vreunul din actorii pe care îl găsea la locul unde se făceau filmările.
62 Aparat special folosit la montajul filmelor.
456
Gretchen privea imaginile care se derulau pe ecranul de sticlă şi strîmba din nas. Modul cum concepuse Kinsella scena filmată îi făcea dificilă misiunea de a depista tonul potrivit pe care simţea că trebuie să-l imprime secvenţei respective. Dacă nu izbutea să găsească ea modificările necesare, ori dacă însuşi Kinsella nu venea cu sugestii, ştia că în cele din urmă scena va trebui reluată şi turnată de la început.
Se întrerupse din fumat. Capacele cutiilor de filme, pe care ea şi Ida le foloseau drept scrumiere, erau totdeauna pline-ochi de mucuri. Ici-colo cîte o ceaşcă de cafea cu buza mînjită de ruj completa decorul.
Patruzeci de ani, îşi zise ea inhalînd fumul. Nimeni nu o felicitase, din motive întemeiate de altfel. Se aşteptase, totuşi, să primească de la Billy o telegramă, şi o şi căutase în cutia poştală, pe care însă, spre dezamăgirea ei, o găsise goală. Nu îi spusese nimic Idei, preocupată în clipa aceea să
înfăşoare la loc, pe rolă, filmul cu care umpluse o sacoşă de pînză. Ida însăşi avea peste patruzeci şi ce rost avea să-i amintească? În ce îl privea pe Evans, lui Gretchen nici nu îi trecea prin cap să-i spună ceva. El avea treizeci şi doi de ani şi nu faci gafa să-i aminteşti iubitului că este ziua ta, cînd împlineşti patruzeci.
Încercă să-şi imagineze cum arăta mama sa cu patruzeci de ani în urmă cînd o adusese pe lume, pe ea, primul copil, o fetiţă; mama însăşi de-abia dacă păşise pragul a douăzeci de ani. Dacă
Mary Pease Jordache ar fi ştiut care vor fi relaţiile viitoare cu copilul pe care îl ţinuse în braţe, ce de lacrimi ar fi vărsat! Şi Billy...?
Uşa se deschise şi Evans Kinsella păşi în cameră. Purta pantaloni de catifea, cămaşă roşie cu guler răsfrînt şi un pulover din lînă de Caşmir, peste care îmbrăcase un impermeabil strîns pe talie cu cordonul. Gretchen observă că impermeabilul lui era ud. Absorbită de muncă ore întregi nu îşi ridicase ochii să privească afară şi nu îşi dăduse seama că începuse să plouă.
— Bună fetelor, le salută el vesel. Era un bărbat subţire, înalt, cu părul ciufulit. Perii negri-albăstrui de pe obraz dădeau impresia că este veşnic nebărbierit. Duşmanii săi susţineau că arată ca un lup. Gretchen îl situa undeva între o frumuseţe masculină alarmantă şi tipul de urîţenie evreiască, deşi el nu era evreu: Kinsella era numele lui adevărat. Realizase deja şase filme dintre care trei se bucuraseră de succes. Era un soi de trîntor: cum intra într-o încăpere se rezema imediat de ceva sau se instala pe un birou, ori – dacă găsea la îndemînă o canapea sau un fotoliu – se tolănea şi îşi sălta picioarele proptindu-le de ceva. Purta cizme de antilopă.
O sărută pe obraz pe Ida, apoi pe Gretchen. Turnase un film la Paris (care fusese un dezastru) şi de atunci se obişnuise să sărute pe toată lumea.
