— Bineînţeles! Glasul lui Rudolph suna sincer bucuros. Vino chiar acum. Ţii minte adresa mea?.
La intrarea în clădirea unde locuia Rudolph, portarul îl opri făra sa-i pese dacă avea sau nu haine noi. Thomas îşi spuse numele, iar portarul apăsă pe un buton şi zise:
— Domnule Jordache, e un domn Jordache aici, care doreşte sa va vadă.
Thomas îl auzi pe fratele său spunînd: „Spune-i, te rog, sa urce şi traversă holul, pavat cu dale de marmură, pînă la lift, gîndindu-se ca în pofida măsurilor de protecţie, fratele său nu reuşise să evite necazurile.
Cînd uşile ascensorului se deschiseră, îl găsi pe Rudolph aşteptîndu-l în vestibul.
— Doamne, Tom! exclamă el, în timp ce îi strîngea mîinile cu căldură. Îti imaginezi ce surpriză pe mine cînd ţi-am auzit glasul. Se trase înapoi un pas şi îl examină cu ochi critic. Ce-i cu tine? întrebă el. Arăţi de parca ai fi bolit!
Thomas i-ar fi putut replica, referindu-se la aspectul exterior al fratelui său, că nici el nu arăta prea grozav, dar preferă să tacă.,
— Îţi povestesc totul dacă-mi dai ceva de băut, spuse el. Medicul îi recomandase să o lase mai moale cu băutura.
Trecură în camera de zi care arăta aşa cum o ştia Tom de cînd fusese aici ultima oară –
comodă, suficient de spaţioasă pentru sărbătorirea în condiţii confortabile a unor evenimente fără
prea mare amploare, decorata corect.
— Whisky? întrebă Rudolph, iar după ce Thomas acceptă, umplu două pahare. Era îmbrăcat ca pentru o primire, cu haină şi cravată. Thomas îl privi cum alegea sticla, apoi cum spărgea gheaţa din găletuşa cu un ciocănel de argint. Arăta îmbătrînit, constată Thomas, faţă de cum îl lăsase cînd se despărţise de el ultima oară: avea creţuri la colţurile ochilor şi riduri adînc săpate pe frunte. Mişcările îi erau şovăielnice, bijbîi destul pînă găsi unealta pentru deschis sticlele apoi se hotărî greu cît sifon să toarne peste whisky.
486
— Ia loc, ia loc, îl invită el pe Thomas, şi spune-mi ce vînt te-a adus aici. Cînd ai sosit la New York?
— Acum vreo trei săptămîni, răspunse Tom şi, luînd paharul, se cufundă în fotoliu.
— De ce nu m-ai căutat? Rudolph părea sincer jignit pentru că fratele său îl ocolise.
— A trebuit să mă internez în spital, m-am operat la ochi, îl lămuri Thomas. Cînd sînt bolnav prefer singurătatea.
— Te înţeleg, zise Rudolph aşezîndu-se pe un scaun în faţa fratelui său. Şi eu simt la fel.
— Acum sînt bine, doar că nu trebuie să fac eforturi, asta-i tot. Noroc! Ridică paharul.
Preluase de la Pinky Kimball şi Kate obiceiul de a ura „noroc” cînd bea cu cineva.
— Noroc! răspunse Rudolph. Îl privi cu seriozitate pe Thomas. Nu mai ai aspect de luptător, Tom, remarcă el.
— Nici tu nu mai ai aspect de primar, replică Thomas şi imediat regretă cuvintele rostite.
Dar Rudolph rîse.
— Mi-a spus Gretchen că ţi-a scris despre necazurile mele. M-a păscut ghinionul, ce să fac.
— Tot ea mi-a scris că ai vîndut casa de la Whitby, zise Thomas.
— Nu avea sens să mai rămînem acolo. Clătină paharul, rotindu-l, iar bucăţelele de gheaţă
clincăniră uşor. Apartamentul acesta ne ajunge. Enid s-a dus la plimbare prin parc însoţită de dădacă. Trebuie să se înapoieze din clipă în clipă. Aşteaptă să o vezi. Ce face băiatul tău?
— Bine, răspunse Thomas. Ar trebui să-l auzi vorbind franţuzeşte, adăugă mîndru. Conduce iahtul mai bine decît mine. Şi nimeni nu-l sileşte să iasă în fiecare după-amiază ca să mărşăluiască
în rînduri strînse.
— Îmi pare bine că te-ai aranjat, Tom, zise Rudolph, iar vocea sa conţinea o notă de reală
de sinceritate. Billy, băiatul lui Gretchen, a fost încorporat şi îşi face serviciul la sediul NATO, la Bruxelles.
— Ştiu, mi-a scris Gretchen şi mi-a spus că ţie îţi datorează faptul că fiul ei nu a fost trimis în Vietnam.
— Una din ultimele acţiuni oficiale, zise Rudolph. Sau, mai bine zis, se corectă el, ultima mea acţiune semioficială. Vorbea calm, cu voce scăzută nevoind parcă să accentueze prea ferm afirmaţiile sale.
— Îmi pare rău, Rudy, pentru tot ce ai suferit, zise Thomas şi pentru întîia oară în viaţă
simţi milă pentru fratele său.
— Putea să se termine mai rău, zise Rudolph, dacă băiatul acela era ucis în loc de a-i fi fost afectată vederea.
— Ce ai să faci acum?
— O, îmi găsesc eu ceva de făcut, zise Rudolph. New York e un oraş prea mare ca să
trăieşti în trîndăvie. Cînd se înapoiază Jean, mă bate gîndul să călătorim puţin. Poate că te şi vizităm.
— Unde-i ea?
