— Îţi pare bine că ai venit, nu? întrebă Gretchen.
— Sînt bucuros, confirmă el.
— Pentru prima oară împreună, toată familia, zise Gretchen. Ba nu, aş zice familia reunită
pentru prima oară, datorită lui Tom.
— A învăţat ceea ce noi nu am fost în stare, zise şi Rudolph.
— Aşa este. Ai observat, oriunde se duce lumea îl înconjoară cu dragoste: soţia, Dwyer, toţi prietenii care au participat la oficierea căsătoriei. Chiar şi fiul său. Gretchen rîse scurt.
Rudolph înţelese sensul ascuns al veseliei manifestate de sora sa, căci ea îi povestise întîlnirea cu Billy la Bruxelles, înainte de a veni la Antibes. La adăpostul sigur al unui birou militar unde îndeplinea funcţiile de dactilograf şi furier, cinic, lipsit de ambiţii, Billy îşi bătea joc de toate şi de toţi, inclusiv de mama sa. Nepăsător la bogăţiile materiale şi culturale ale Lumii Vechi, Billy se încurca mereu cu fetişcane de la Bruxelles şi Paris, pe care le abandona una după alta, fuma marijuana (dacă nu folosea cumva droguri şi mai tari), riscînd închisoarea cu aceeaşi dezinvoltură
pe care o manifestase cînd fusese dat afară de la universitate, neclintit în atitudinea rece faţă de mama sa. Gretchen îi povestise lui Rudolph cum se desfăşurase ultima cină de la Bruxelles. Cînd venise vorba despre Evans Kinsella, Billy exclamase: „Ştiu totul despre cei de vîrsta voastră! Etalaţi false idealuri, vă extaziaţi în faţa unor cărţi sau piese de teatru, îi apreciaţi pe politicienii ce rîd de tinerii de vîrsta mea. Nu mai puteţi de admiraţie pentru artiştii care pălăvrăgesc aiurea, vă
autoamăgiţi şi vă înşelaţi singuri pretinzînd că aţi rămas tineri, că naziştii au fost bătuţi măr iar viteaza Lume Nouă aşteaptă după colţ sau la bar, ori în patul următor, gata să intervină!”
— Într-un fel poate că are dreptate, îşi exprimă părerea Gretchen. E copleşit de ură, dar are dreptate cînd spune că totul e fals în lume. Tu mă cunoşti mai bine decît oricine. Cînd a sosit clipa eu nu i-am spus: „Du-te la închisoare!” sau „dezertează!” Nu, am apelat la influentul meu frăţior ca 492
să salvez pielea nenorocită a fiului meu, lăsînd pe celelalte mame să-şi convingă băieţii să se ducă la închisoare sau să dezerteze, ori să meargă la Pentagon ca să fie trimişi să moară undeva în junglă.
Oricum, asta a fost ultima petiţie pe care am semnat-o.
Rudolph nu avea ce-i răspunde, căci el fusese complicele necesar şi amîndoi erau la fel de vinovaţi şi de condamnabili. Dar săptămîna petrecută în calm, pe mare, fusese atît de reconfortantă, căsătoria se desfăşurase într-o atmosferă de atîta veselie şi optimism, încît Rudolph ştersese din memorie toate amintirile neplăcute. Regreta doar că imaginea lui Wesley la cîrmă, bronzat, îndemînatic, le amintise fără să vrea de Billy.
— Uită-te la el, spunea Gretchen referindu-se la Wesley, un băiat crescut de o tîrfă. Tatăl lui nu a reuşit să termine două clase de liceu şi nici nu a mai deschis o carte de atunci. Oropsit, ostracizat, gonit de peste tot, a trăit – de la şaisprezece ani – cu pegra societăţii. Acum însă cuvîntul lui este respectat. Cînd a socotit că e momentul, şi-a luat băiatul, l-a dus într-o altă ţară, l-a învăţat o limbă străină şi l-a lăsat să se amestece printre huliganii declasaţi care de-abia dacă ştiu să citească
şi să scrie. Şi l-a pus să lucreze de la o vîrstă cînd Billy încă îmi mai cerea doi dolari ca să se ducă la cinema sîmbătă seara. Cît despre plăcerile vieţii... Gretchen rîse. De bună seamă, băiatul acesta are partea lui de intimitate elegantă: era vecin de cabină cu această ţărăncuţă englezoaică, ibovnica tatălui său, care-l poartă în pîntece pe fiul lor nelegitim. E un băiat zdravăn, săritor, politicos, profund devotat tatălui său, care nu ridică tonul niciodată faţă de el. Tot ce face Tom e să indice ce ar dori, iar băiatul execută. Cristoase! exclamă ea, trebuie să ne revizuim concepţiile despre educaţia copilului. Şi cel puţin de un lucru nu are grijă băiatul acesta: de încorporare şi de trimiterea lui în Vietnam. Taică-său o să ia măsurile necesare în materia asta. Ştii ce aş face de-aş fi în locul tău? Îndată ce Enid va fi destul de mare ca să poată umbla singură pe punte, fără pericolul de a cădea în apă, eu aş trimite-o aici pentru ca Tom să o crească pentru tine. Dumnezeule, zău că aş bea ceva! Tom trebuie să aibă totuşi o sticlă ascunsă undeva pe iahtul acesta al Uniunii Femeilor Creştine Cumpătate!
— Cred că are, mă duc să investighez. Rudolph se sculă şi plecă să caute. Se întuneca şi Wesley aprinsese luminile de poziţie. Îi zîmbi, în treacăt, unchiului său.
— Cred că emoţia l-a dat gata pe bătrîn, zise el. Nici măcar n-a verificat dacă nu cumva mă
îndrept spre Alpi!
— Omul nu se căsătoreşte în fiecare zi, filozofă Rudolph.
— Spre norocul lui, fu de acord Wesley, căci tăticu nu are constituţia necesară ca să poată
rezista unei astfel de presiuni.
Rudolph traversă salonul şi intră în bucătărie. Dwyer spăla lăptuci în chiuvetă, iar Kate –
care îşi schimbase rochia de gală – se necăjea cu friptura din cuptor.
— Kate, zise Rudolph, Tom trebuie să aibă vreo sticlă pitită pe undeva, pe aici.
Kate închise uşa de la cuptor, se ridică în picioare şi se uită, neliniştită, la Dwyer.
— Credeam că Tom a promis un regim strict sec cît timp o să fiţi la bord, zise ea.
— E-n regulă, Kate. Jean e în cabină cu fetiţa. E numai pentru mine şi Gretchen, iar noi sîntem pe punte şi începe să se întunece, o linişti el.
— Bunny, du-te şi adu, îi spuse Kate lui Dwyer.
493
Acesta o ascultă şi reveni din camera sa cu o sticlă de gin. Rudolph umplu două pahare peste care adăugă apă tonică.
Cînd Rudolph îi întinse lui Gretchen paharul, aceasta se strîmbă şi se scutură. Brr! Nu pot să-l sufăr, zise el.
— Dacă întîmplător vine Jean, putem pretinde că e doar apă tonică, ascunde mirosul ginului, justifică Rudolph.
— Sper. Luară cîte o înghiţitură. E băutura favorită a lui Evans Kinsella. Una din multele deosebiri existente între noi.
— Cum merg relaţiile? se interesă Rudolph.
— Tot aşa, răspunse ea nepăsătoare. În fiecare an cîte puţin mai prost, dar în general tot aşa.
Cred că ar trebui să-l părăsesc însă el are nevoie de mine. Nu mă doreşte, cît mai degrabă are nevoie de mine, păcătosul. Dar poate că la vîrsta mea e mai bine să depindă de mine decît să mă dorească.
Jean se ivi pe punte. Purta pantaloni de dril roz, cu betelia joasa, sub brîu, şi un pulover de caşmir bleu-pal. Aruncă o privire scurtă spre paharele din mîinile lor, dar nu spuse nimic.
– Ce face Enid? întrebă Rudolph.
— Doarme somnul celor neprihăniţi. A întrebat dacă unchiul Thomas şi Kate vor păstra inelele pe care le-au schimbat. Brr! se înfioră ea, mi s-a făcut frig! Şi se lipi de soţul ei; iar el o sărută uşor pe obraz.
— Aha! zise Jean, simt miros de sînge englezesc!
