— Iisuse Cristoase! gemu Rudolph.
— Mai bine aflaţi acum, de la mine, decît mai tîrziu de la cine ştie cine, zise Scanlon. Cînd a deschis uşa, doamna Jordache era beată şi goală cum a făcut-o mama!
Rudolph stătea cu ochii aţintiţi înainte pe luminile de la spatele maşinilor care îi depăşeau şi pe farurile orbitoare ale celor care veneau din direcţie opusă.
— Era acolo şi un puştan de la ziarul şcolii, care avea un aparat la el şi a făcut repede cîteva fotografii cu blitzul. Ruberti s-a repezit la el, dar ceilalţi băieţi l-au protejat şi l-au făcut scăpat. Nu ştiu ce intenţionează, dar clişeul e la ei.
Rudolph porunci lui Scanlon să-l ducă direct la universitate.
482
Principala clădire administrativă era luminată ca ziua, cu reflectoarele, iar de la fiecare fereastră studenţii aruncau mii de bucăţele de hîrtie ruptă din caietele lor şi urlau către şirul de poliţişti – alarmant de puţini la număr, dar înarmaţi cu bastoane acum – care împresuraseră edificiul.
În timp ce se apropia de maşina lui Ottman, parcată sub un copac, Rudolph află ce întrebuinţare căpătase poza făcută în noaptea precedentă: fusese mărită enorm şi atînată la una din ferestrele de la etajul întîi. La lumina orbitoare a reflectoarelor, imaginea trupului gol al lui Jean – zveltă, graţioasă, perfectă, cu pieptul plin şi pumnişorii încleştaţi ameninţător, cu chipul descompus – părea un stindard arborat în bătaie de joc la intrarea în clădire, exact deasupra cuvintelor săpate în piatră:
„Caută adevărul, iar adevărul îţi va aduce libertatea”.
Cînd Rudolph coborî din maşină studenţii îl recunoscură şi îl întîmpinară cu urlete de triumf.
Unul din ei se aplecă şi agită fotografia, încît Jean părea că execută un dans obscen.
Ottman stătea lîngă maşină cu un bandaj pe ochiul rănit ceea ce îi făcea chipiul să alunece pe ceafă. Doar şase poliţişti aveau căşti protectoare şi Rudolph îşi aminti că numai cu două
săptămîni în urmă respinsese, drept cheltuială nejustificată, cererea lui Ottman de a aproba cumpărarea a două duzini de căşti metalice.
— Secretarul dumneavoastră ne-a comunicat că veniţi încoace, de aceea nu am mai întreprins nimic, îl informă Ottman fără nici o introducere. Clădirea au ocupat-o aseară, la şase, şi l-au reţinut cu forţa pe Dorlacker împreună cu doi profesori.
Rudolph dădu din cap, cercetînd în acelaşi timp, cu ochii, edificiul. La una din ferestre îl zări pe Quentin McGovern. Acesta absolvise colegiul şi fusese angajat ca asistent la departamentul de chimie. Quentin rînjea, iar Rudolph era sigur că l-a văzut şi rînjetul îi era adresat.
— Orice s-ar intîmpla în noaptea asta, Ottman, porunci Rudolph, vreau să-l arestezi pe negrul acela, a treia fereastră, stînga, la parter. Îl cheamă McGovern şi dacă nu pui mîna pe el aici, îl iei de acasă.
Ottman dădu din cap că a priceput.
— Studenţii cer să vă duceţi acolo şi să discutaţi situaţia cu ei, domnule, zise el.
— Nu avem ce discuta, răspunse Rudolph, clătinînd din cap. Nici prin gînd nu îi trecea să
se umilească purtînd tratative cu răzvrătiţii sub poza soţiei sale goale. Mergeţi şi curăţaţi clădirea, porunci el.
— Uşor de spus, greu de realizat,domnule primar, zise Ottman. I-am invitat de trei ori deja să iasă afară, dar ne-au rîs în nas.
— Am spus să curăţaţi clădirea. Rudolph fierbea, dar se stăpînea. Ştia ce voia să obţină.
— Cum? întrebă Ottman.
— Ai arme.
— Adică să folosim armele de foc? Lui Ottman nu-i venea să creadă. Din cîte ne-am dat seama, nu sînt înarmaţi, adăugă el.
Rudolph ezită, apoi preciză:
— Nu, fără pistoale. Dar aveţi bastoane şi gaze lacrimogene.
— Nu credeţi că ar fi mai bine să rămînem ferm pe poziţii pînă vor obosi? sugeră Ottman.
El însuşi era mai obosit decît ar fi ajuns să fie vreodată oricare din studenţii aflaţi în interiorul clădirii. Iar dacă lucrurile nu se aranjează, poate cereţi să fie trimisă garda.
483
— Nu vreau să stau şi să aştept. Rudolph nu dădea explicaţii, dar ştia că Ottman pricepea dorinţa sa de a vedea dispărînd, imediat, fotografia aceea. Spune oamenilor să folosească grenadele.
— Domnule primar, vorbi rar Ottman, va trebui să-mi daţi ordin scris. Şi semnat.
— Dă-mi carnetul, ceru Rudolph.
Ottman îi înmînă carnetul. Rudolph se sprijini de aripa maşinii şi scrise ordinul, avînd grijă
să fie cît mai clar şi citeţ redactat. Îl semnă şi i-l dădu lui Ottman, odată cu carnetul, iar acesta îl citi, apoi îl împături cu grijă şi îl puse în buzunarul de la bluză pe care îl încheie cu nasturele. Transmise ordinul, trecînd prin faţa şirului de poliţişti, vre-o treizeci cu toţii, întregul efectiv al oraşului.
Poliţiştii începură să-şi pună măştile.
Şirul începu să înainteze încet spre clădire, iar umbrele poliţiştilor se aşterneau prelung pe pajiştea cu iarbă verde ce strălucea la lumina puternică a reflectoarelor. Nu păşeau simultan, de aceea linia se modula, cînd înainte, cînd înapoi, ca un animal lung, fabulos, rănit, care nu intenţiona să facă rău nimănui, ci doar să se ferească de cei care îl persecutau.
Prima grenadă fu aruncată prin una din ferestrele de la parter, iar dinăuntru se auziră ţipete.
Alte grenade fură azvîrlite, chipurile dispărură, iar prin ferestrele rămase goale poliţiştii pătrunseră
în clădire, unul cîte unul, ajutîndu-se reciproc.
