— Ia nu mai exagera, că nu suntem la operă. Ai făcut o greşeală, dar nu e vina ta, tânărul trebuia să fie mai atent cu sentimentele tale. Psihiatrul lui peşte! E un papagal.
305
- CAIETUL MAYEI -
— Un papagal foarte sexy…
Am zâmbit amândoi, pe urmă iar m-a buşit plânsul, el mi-a întins un şerveţel să-mi suflu nasul şi m-a îmbrăţişat.
— Îmi pare tare rău pentru computer, Manuel, am şoptit cu nasul în haina lui.
— Cartea e salvată, nu am pierdut nimic.
— Am să-ţi cumpăr alt computer, îţi promit.
— Cu ce bani?
— Îmi împrumută Millalobo.
— Asta în niciun caz!
— Atunci mă apuc să vând marijuana de la doña Lucinda, mai are ceva prin grădină…
Nu numai computerul a fost distrus atunci, îmi căşunase şi pe rafturile cu cărţi, pe ceasul de pe corabie, pe hărţi, farfurii şi pahare, urlam ca un plod tâmpit, fusese criza cea mai ruşinoasă din viaţa mea. Mâţele o zbughiseră pe geam, câinele se vârâse sub masă, speriat rău. Pe la nouă seara, când s-a întors, Manuel a găsit casa devastată ca de taifun, iar pe mine trântită pe jos, beată cui. Asta a fost cel mai rău, de asta mă ruşinez cel mai tare.
Manuel a chemat-o pe Blanca, femeia a venit în galop, deşi nu mai e la vârsta galopului, m-au pus pe picioare cu cafea neagră, m-au spălat, m-au băgat în pat şi au strâns urmele dezastrului. Răsesem o sticlă întreagă de vin plus nişte vodcă
şi nişte rachiu găsite prin dulap, mă făcusem praf.
Începusem să beau fără să mă gândesc. Eu, care mă lăudam că-mi depăşisem problemele, că mă puteam descurca şi fără
terapie şi Alcoolicii Anonimi pentru că eram puternică şi nu eram de fapt dependentă, pusesem mâna pe sticlă în mod automat imediat ce mă văzusem respinsă de excursionistul din Seattle. Motivul era serios, recunosc, dar nu asta e problema. Mike O’Kelly are dreptate: dependenţa stă la pândă, aşteptând ocazia.
— Ce proastă am fost, Manuel…
— N-a fost prostie, Maya, te-ai îndrăgostit de dragoste.
— Cum adică?
306
- ISABEL ALLENDE -
— Pe Daniel abia de-l cunoşti, eşti îndrăgostită de euforia pe care ţi-o provoacă.
— Păi, euforia aia e tot ce mă interesează, Manuel. Nu pot trăi fără Daniel!
— Sigur că poţi. El a fost cheia care ţi-a deschis inima.
Dependenţa de iubire n-o să-ţi distrugă nici sănătatea, nici viaţa, însă trebuie să înveţi să faci diferenţa între obiectul dragostei – în cazul de faţă Daniel – şi sentimentul de a avea inima deschisă.
— Spune mai clar, că vorbeşti ca terapeuţii din Oregon.
— Ştii bine că o jumătate din viaţă am trăit ferecat sub şapte lacăte, Maya. Abia acum încep să mă deschid, dar sentimentele nu le pot alege, pe unde intră iubirea intră şi frica. Ce vreau să spun: dacă eşti în stare să iubeşti mult, vei şi suferi mult.
— O să mor, Manuel, nu pot să suport, e lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat!
— Nu, gringuita, e doar o supărare trecătoare, un grăunte de nisip faţă de nenorocirea de anul trecut. Excursionistul ăsta ţi-a făcut un serviciu, ţi-a dat ocazia să te cunoşti mai bine.
— N-am nici cea mai mică idee cine sunt.
— Eşti pe cale să afli.
— Tu ştii cine e Manuel Arias?
— Încă nu, dar fac primii paşi. Tu mi-ai luat-o înainte şi ai mult mai mult timp decât mine, Maya.
Manuel şi Blanca au suportat cu o generozitate exemplară
criza americancei nebune, cum m-au calificat; mi-au suportat bocetele şi jeluirile, autocompasiunea şi vina, dar mi-au tăiat scurt vorbele urâte, insultele şi tendinţa de a continua să distrug o proprietate străină, adică a lui Manuel.
Am avut nişte certuri zdravene, de care aveam nevoie toţi trei. Nu poţi fi tot timpul Zen. Au avut delicateţea de a nu pomeni de beţia mea şi nici de costul obiectelor distruse, ştiu că sunt gata de orice penitenţă ca să fiu iertată. După ce m-307
- CAIETUL MAYEI -
am liniştit şi am văzut computerul pe jos, mi-a venit să mă
arunc în mare. Cu ce inimă să-l mai privesc în ochi? Mult trebuie să mă iubească noul meu bunic dacă nu m-a dat pe uşă afară. Oricum, asta a fost ultima criză de furie din viaţa mea. Am douăzeci de ani şi de-acum aşa ceva nu mai are niciun haz. Şi trebuie să-i fac rost de alt computer, indiferent cum.
