Sfatul lui Manuel în legătură cu inima deschisă către sentimente a continuat să-mi sune în cap, acelaşi lucru mi l-ar fi putut spune bunicul Popo, chiar şi Daniel Goodrich.
Uite că nici numele nu i-l pot scrie fără să mă umfle plânsul!
O să mor de durere, niciodată nu am suferit atât… Nu-i adevărat, am suferit de o mie de ori mai mult la moartea bunicului Popo. Daniel nu e singurul care mi-a frânt inima, cum se spune în acele rancheras mexicane pe care le fredonează bunică-mea. Când aveam opt ani, bunicii au decis să mă ducă în Danemarca: scopul era să-mi iasă din cap ideea că aş fi fost orfană. Planul era să mă lase să stau cu mama ca să ne cunoaştem, timp în care ei ar fi făcut turism prin Mediterana, să mă culeagă după două săptămâni şi să ne întoarcem împreună în California. Era primul meu contact cu Marta Otter; ca să-i facă o impresie bună, mi-au pus în valiză hăinuţe noi şi nişte cadouri sentimentale, adică
un fel de răcliţă cu dinţişorii mei de lapte şi o şuviţă de păr.
Tata, care iniţial s-a opus călătoriei şi a cedat la presiunea combinată a bunicilor şi a mea, ne-a prevenit că fetişul acela de dinţi şi păr n-avea să fie apreciat: danezii nu colecţionează
părţi de corp omenesc.
Deşi aveam fotografii ale maică-mii, din cauza numelui Otter mi-o imaginam precum focile din acvariul de la Monterrey. În pozele trimise de Crăciun se vedea o femeie subţire, elegantă şi platinată, aşa că am avut o surpriză dând în casa ei din Odense de o cucoană cam durdulie, în pantaloni de sport şi cu părul vopsit neglijent într-o culoare care aducea cu vinul roşu. Era măritată şi avea doi băieţi.
308
- ISABEL ALLENDE -
Conform ghidului turistic cumpărat de bunicul în gara din Copenhaga, Odense e un oraş încântător din insula Fionia, chiar în centrul Danemarcei, leagăn al celebrului scriitor Hans Christian Andersen, ale cărui cărţi ocupau un loc de frunte în biblioteca mea, alături de Astronomia pentru începători, asta pentru că începeau cu litera A. (Prilej de discuţii, căci bunicul insista pentru ordinea alfabetică, iar bunica pretindea că trebuie aranjate pe teme, că doar lucra la biblioteca din Berkeley). Nu ştiu dacă Fionia e chiar atât de frumoasă cum scria în ghid, căci n-am apucat s-o cunosc.
Marta Otter locuia într-un cartier de case identice, cu o mică
peluză la intrare, deosebindu-se doar printr-o mică sirenă de ipsos aşezată pe o piatră, aidoma celei pe care o aveam acasă
într-un glob de sticlă. Ne-a deschis cu o mutră mirată, de parcă ar fi uitat că Nini îi scrisese că veneam cu nişte luni înainte, o sunase înainte de a părăsi California şi cu o zi în urmă, de la Copenhaga. Ne-a salutat cu o strângere de mână
formală, ne-a poftit în casă şi ne-a prezentat băieţii, pe Hans şi pe Vilhelm, de patru şi doi ani, doi puşti atât de albi că
străluceau pe întuneric.
Interiorul era curat, impersonal şi deprimant, în acelaşi stil ca la hotelul din Copenhaga, unde nu am putut face duş
pentru că nu descoperiserăm în baie niciun fel de robinete în suprafeţele netede şi minimaliste de marmură albă.
Mâncarea de acolo fusese la fel de austeră precum decorul, iar Nini a mea s-a simţit păcălită şi a cerut reducere. „Ne puneţi să plătim o avere şi nici măcar scaune nu aveţi!”, argumentase la recepţia mobilată doar cu o tejghea de oţel şi un tub de sticlă în care se găsea o anghinare. Acasă la Marta Otter, singura decoraţie interioară era un tablou pictat de regina Margareta, destul de bun; dacă n-ar fi regină, ar fi poate mai apreciată ca artistă.
Stăteam pe o canapea incomodă din plastic gri, bunicul cu valiza mea la picior, bunica ţinându-mă de un braţ ca să n-o zbughesc afară. Ani de zile îi bătusem la cap ca să-mi cunosc mama, însă acum nu-mi doream decât s-o iau la goană, 309
- CAIETUL MAYEI -
îngrozită la gândul că voi petrece două săptămâni cu femeia aceea necunoscută şi cu albinoşii de fraţi ai mei. Marta Otter s-a dus la bucătărie să facă cafea, i-am şoptit bunicului că
dacă mă lasă acolo mă sinucid. El i-a repetat vorbele mele bunicii, în mai puţin de treizeci de secunde au ajuns la concluzia că voiajul fusese o greşeală; era preferabil să cred mai departe în legenda prinţesei din Laponia pentru restul zilelor mele.
Cafeaua a sosit în nişte ceşcuţe minuscule şi fără toartă, tensiunea s-a mai relaxat în timp ce-şi treceau zahărul şi frişca. Albii mei frăţiori se uitau la televizor la o emisiune despre animale, cu sonorul închis ca să nu deranjeze (erau foarte bine crescuţi), adulţii s-au apucat să vorbească despre mine ca şi cum nici n-aş fi fost acolo, ca despre o moartă.
Bunica a scos albumul de fotografii din geantă şi îi arăta maică-mii pozele pe rând: Maya la două săptămâni, încăpând într-o singură mână a lui Paul Ditson II, Maya la trei ani în costum hawaiian cu ukulele în mână, Maya la şapte ani jucând fotbal. Timp în care eu îmi studiam atent şireturile tenişilor mei noi. Marta Otter a observat că semănăm mult cu Hans şi Vilhelm, deşi singura asemănare era că tustrei eram bipezi. Cred însă că aspectul meu a fost o uşurare pentru ea: genele latino-americane ale tatălui meu nu săreau în ochi, iar la rigoare puteam trece drept scandinavă.
După patruzeci de minute lungi cât patruzeci de ore, bunicul a cerut la telefon un taxi, după care ne-am despărţit fără să pomenim nimic de valiza mea, care între timp devenise parcă mare şi grea cât un elefant. În uşă, Marta Otter m-a pupat timid pe frunte şi mi-a zis că rămânem în legătură şi că peste un an sau doi va veni în California, pentru că cei mici voiau să vadă Disneyworld. „Dar ăsta e în Florida”, am lămurit-o eu. Nini m-a ciupit ca să tac.
În taxi, bunica a remarcat lejer că, departe de a fi o nenorocire, absenţa maică-mii fusese o binecuvântare, căci crescusem liberă şi fericită în căsoiul magic din Berkeley, cu pereţii lui coloraţi şi foişorul astronomic, nu în decorul 310
- ISABEL ALLENDE -
minimalist al danezei. Am scos globul cu mica sirenă din geantă şi l-am lăsat pe banchetă.
După vizita la Marta Otter am trăit câteva luni închisă în mine. De Crăciun, Mike O’Kelly mi-a făcut un cadou de consolare: un coşuleţ acoperit cu un şervet de bucătărie cadrilat. Am dat cârpa la o parte, dedesubt dormea dusă, pe alt şervet, o căţeluşă albă cât un grapefruit. „O cheamă
Daisy, dar poţi să-i spui cum vrei tu”, mi-a spus irlandezul.
Daisy a devenit marea mea pasiune, abia aşteptam să mă
întorc de la şcoală, era confidenta, prietena, jucăria mea, dormea cu mine în pat, îmi mânca din farfurie, o căram în braţe, nu cântărea nici două kilograme. A avut darul de a mă
linişti şi a mă face fericită, nu m-am mai gândit la Marta Otter. Dar când a trecut anul, Daisy a intrat în călduri, şi-a urmat instinctul şi a scăpat pe stradă. N-a ajuns departe, la primul colţ a fost călcată de o maşină şi a murit pe loc.
Bunică-mea n-a avut curaj să-mi spună, şi-a sunat bărbatul, care a lăsat baltă treaba la Universitate şi a venit să mă ia de la şcoală. Am dedus ce se petrecuse înainte să
deschidă gura. O vedeam parcă fugind, vedeam maşina, vedeam trupul ei nemişcat. Bunicul m-a luat în braţele lui enorme, m-a strâns la piept şi a plâns împreună cu mine.
Am pus-o pe Daisy într-o cutie şi am îngropat-o în grădină.
Nini voia să luăm altă căţea, dacă se poate una la fel, dar bunicul a spus că ideea era să trăiesc fără Daisy, nu să o înlocuiesc. „Nu pot, bunicule, am iubit-o atât de mult!”
„Iubirea e în tine, nu în Daisy. O poţi da altor animale, iar ce-ţi prisoseşte îmi dai mie”, a spus înţeleptul de el. Acum lecţia asta despre iubire şi doliu îmi poate fi de folos: e limpede că
l-am iubit pe Daniel mai mult decât pe mine însămi, dar nu mai mult decât pe bunicul Popo şi pe Daisy.
Veşti rele, foarte rele, una după alta: mai întâi povestea cu Daniel, iar acum asta. Aşa cum mă temeam, FBI-ul mi-a dat de urmă şi ofiţerul Arana a ajuns la Berkeley. Asta nu înseamnă c-o să ajungă şi în Chiloé, mă linişteşte Manuel, 311
