- CAIETUL MAYEI -
ISABEL ALLENDE
CAIETUL MAYEI
Titlul original: El cuaderno de Maya, 2011
Traducere din spaniolă de CORNELIA RĂDULESCU
HUMANITAS, 2013
Versiune ebook: v1.0, noiembrie 2017
2
- ISABEL ALLENDE -
Adolescenţilor din tribul meu:
Alejandro, Andreea, Nicole, Sabrina, Aristoteles şi Achilleas
Tell me, what else should I have done?
Doesn’t everything die at last, and too soon?
Tell me, what is it you plan to dowith your one wild and precious life?
Spune-mi, ce-ar fi trebuit să mai fac?
Până la urmă nu mor toate, şi atât de repede?
Spune-mi, ce-ai de gând să faci
Cu viaţa ta preţioasă, sălbatică, unică?
MARY OLIVER,
The Summer Day
3
- CAIETUL MAYEI -
VARA
Ianuarie, februarie, martie
Acum o săptămână, în aeroportul din San Francisco bunică-mea m-a îmbrăţişat fără să verse o lacrimă şi mi-a reamintit, dacă puneam cât de cât preţ pe viaţa mea, să nu vorbesc cu nimeni cunoscut până când nu vom avea certitudinea că duşmanii mei nu mă mai caută. Bunica mea Nini e paranoică, la fel ca toţi locuitorii Republicii Populare Independente Berkeley, urmăriţi deopotrivă de guvern şi de extratereştri, numai că în cazul meu nu exagera deloc şi nicio precauţie nu era în plus. Mi-a dat un caiet cu o sută de file ca să ţin jurnalul vieţii mele, aşa cum am făcut de la opt la cincisprezece ani, când destinul meu s-a sucit. „Vei avea timp din belşug să te plictiseşti, Maya. Profită ca să scrii tâmpeniile monumentale pe care le-ai făcut, poate aşa o să-ţi fie totul mai clar”, mi-a spus. Există mai multe jurnale de-ale mele, sigilate cu scotch, pe care bunicul le păstra sub cheie în biroul său şi pe care Nini le ţine acum într-o cutie de pantofi sub pat. Acesta ar fi caietul cu numărul 9. Nini crede că-mi vor fi de folos când voi merge la psihanalist, căci conţin toate cheile care mi-ar scoate la lumină personalitatea; dacă
le-ar fi citit ar şti că ele conţin un noian de poveşti în stare să-l bage în ceaţă pe însuşi Freud. În principiu, bunică-mea n-are încredere în profesioniştii care câştigă cu ora, dat fiind că rezultatele rapide nu le convin. Face totuşi o excepţie cu psihiatrii, pentru că unul din ei a salvat-o de depresie şi de capcanele magiei, asta atunci când i-a venit ideea să
comunice cu morţii.
Am băgat caietul în rucsac ca să n-o jignesc, n-aveam de gând să-l folosesc, dar aici timpul chiar că se lungeşte şi scrisul e o modalitate de a umple orele. Prima săptămână de exil a fost tare lungă pentru mine. Mă aflu pe o insuliţă
aproape invizibilă pe hartă şi în plin Ev Mediu. Mi-e greu să
scriu despre viaţa mea pentru că nu ştiu cât îmi amintesc şi 4
- ISABEL ALLENDE -
cât e rodul imaginaţiei; adevărul strict poate fi searbăd, drept care, pe nesimţite, îl modific sau îl exagerez, însă mi-am propus să corijez acest defect şi să mint cât mai puţin. Aşa se face că acum, când până şi tribul yanomami din Amazonia foloseşte computerul, eu scriu de mână. Pesemne cu litere chirilice, căci nici eu nu reuşesc să le descifrez, dar cred că
va merge tot mai bine pe măsură ce voi umple paginile. Să
scrii e ca şi cum ai merge pe bicicletă: nu se uită, chiar dacă
au trecut ani. Eu încerc să merg în ordine cronologică, căci e nevoie de oarece ordine şi mi-am zis c-o să fie mai uşor, numai că mai pierd şirul, o iau pe alături, îmi aduc aminte de ceva important mai încolo, dar nu mai am cum să
intercalez asta. Memoria mea se învârte în cercuri şi în spirale şi face salturi la trapez.
Mă cheamă Maya Vidal, sunt o fată de nouăsprezece ani, necăsătorită, fără iubit, asta din lipsă de ocazii, nu că aş fi fiţoasă, născută în Berkeley, California, cu paşaport american, temporar refugiată pe o insulă din sudul lumii. M-au botezat Maya pentru că Nini are o slăbiciune pentru India iar părinţii mei nu s-au gândit la alt nume, deşi au avut nouă luni de gândire. În hindi, maya înseamnă „vrajă, iluzie, vis”. N-are nicio treabă cu firea mea. Mi s-ar potrivi mai curând Atila, căci unde pun piciorul nici iarba nu mai creşte.
Povestea mea începe în Chile cu bunica Nini, cu mult înainte de a mă naşte eu, căci, dacă ea n-ar fi emigrat, nu s-ar fi îndrăgostit de Popo şi nu s-ar fi stabilit în California, taică-meu n-ar fi cunoscut-o pe maică-mea iar eu n-aş fi eu, ci o tânără chiliană cu totul altfel. Să vă spun şi cum arăt. Un metru optzeci, cincizeci şi opt de kile când joc fotbal şi mai multe când nu fac mişcare, picioare musculoase, mâini împiedicate, ochi albaştri sau cenuşii, în funcţie de momentele din zi, cred că blondă, dar nu sunt sigură pentru că nu mi-am mai văzut culoarea naturală de ani buni. N-am moştenit aspectul exotic al bunică-mii – piele măslinie, cearcăne întunecate care-i dau un aer depravat – şi nici pe al 5
- CAIETUL MAYEI -
lui tata, dichisit ca un toreador şi la fel de vanitos; nu semăn nici cu bunicul – magnificul meu Popo – pentru că din păcate nu e strămoşul meu biologic, fiind cel de-al doilea soţ al lui Nini.
Semăn cu mama, cel puţin la înălţime şi culoare. Nu era o prinţesă din Laponia, aşa cum credeam eu când eram tare mică, ci o stewardesă daneză de care tata, pilot de linie, s-a amorezat în aer. Era prea tânăr ca să se însoare, dar i-a intrat în cap că era iubirea vieţii lui şi s-a ţinut de capul ei până ce femeia a cedat plictisită. Sau pentru că rămăsese însărcinată. Fapt e că s-au căsătorit şi au regretat după nicio săptămână, dar au rămas împreună până m-am născut. La câteva zile după naştere, în timp ce bărbatul ei zbura, mama şi-a făcut valizele, m-a pus într-o păturică, a chemat un taxi şi a mers acasă la bunicii mei. Nini era la San Francisco să
protesteze împotriva Războiului din Golf, dar Popo era acasă
şi a preluat pachetul pe care i l-a predat fără multe explicaţii, că taxiul aştepta. Nepoţica îi încăpea în palmă. Nu mult după
aceea, daneza a trimis prin poştă actele de divorţ şi ca bonus renunţarea la custodie. Pe mama o cheamă Marta Otter şi am cunoscut-o în vara în care împlineam opt ani, când bunicii m-au dus în Danemarca.
Sunt în Chile, ţara bunicii mele Nidia Vidal, acolo unde oceanul muşcă din pământ şi continentul sud-american se desface în insule. Mai exact, sunt în Chiloé, care e o parte a Regiunii Lacurilor, între paralela 41 şi 43 latitudine sudică, un arhipelag de vreo nouă mii de kilometri pătraţi şi două
sute de mii de locuitori, cu toţii mai scunzi decât mine. În mapudungun, care e limba băştinaşilor de aici, Chiloé înseamnă tărâmul cáhuililor, adică nişte pescăruşi gălăgioşi cu capul negru, dar ar trebui să se numească tărâmul lemnului şi al cartofilor. În afară de Insula Mare, unde se găsesc oraşele cele mai populate, există multe insule mici, multe dintre ele nelocuite. Unele sunt grupate câte trei sau patru şi atât de apropiate, că la reflux se unesc, dar eu n-am avut bafta să ajung acolo; sunt la o distanţă de patruzeci şi 6
- ISABEL ALLENDE -
cinci de minute de mers cu barca cu motor de satul cel mai apropiat – asta dacă marea e calmă.
Drumul meu din nordul Californiei spre Chiloé a început cu nobilul Volkswagen galben al bunică-mii, care din 1999
