în stare s-o facă să tacă pe Nini. Prinţesa din Laponia era într-una din cărţile mele. Aveam o bibliotecă serioasă, pentru că bunicul Popo era de părere că educaţia intră în cap prin osmoză şi că trebuie început din timp, dar cărţile mele preferate erau cu zâne. El zicea că poveştile pentru copii sunt rasiste – păi ce, există basme care se petrec în Botswana sau Guatemala? –, dar nu-mi cenzura lecturile, mulţumindu-se să-mi dezvolte gândirea critică. Pe care Nini n-o aprecia deloc, ba chiar mi-o descuraja cu scatoalce.
La grădiniţă a trebuit să ne desenăm familia; în centrul foii i-am pus pe bunici, intens coloraţi, într-un colţ am plasat o muscă – avionul lui tata – şi în altul o coroană, reprezentând sângele albastru al mamei. Ca să nu las loc de îndoieli, a doua zi am adus şi cartea, unde prinţesa apărea cu mantie de hermină şi călare pe un urs alb. Toţi copiii au râs de mine. Acasă, am pus cartea în cuptorul în care se cocea la 350 de grade plăcinta. După plecarea pompierilor, pe când fumul începea să se risipească, bunică-mea m-a luat la chelfănit făcându-mă, ca de obicei, „ploadă nenorocită”, în timp ce bunicul încerca să mă scoată întreagă din mâinile ei.
Plângând amarnic şi cu mucii curgându-mi în barbă, le-am spus bunicilor că la şcoală mă porecliseră „orfana din Laponia”. Schimbându-şi brusc dispoziţia, bunică-mea m-a strâns la pieptul ei de papaya şi m-a asigurat că nici gând să
fiu orfană, doar îl aveam pe tata şi pe ei, iar primul nenorocit care-ar fi îndrăznit să mă mai jignească va avea de-a face cu mafia chiliană. Mafie care era compusă doar din ea, însă
Mike O’Kelly şi eu ne temeam rău de ea şi îi ziceam Don Corleone.
M-au retras de la grădiniţă şi o vreme mi-au predat acasă
bazele coloratului şi modelatului în plastilină, asta până s-a întors tata într-o pauză de zbor şi a hotărât că aveam nevoie de relaţii mai apropiate vârstei mele, în afară de drogaţii lui O’Kelly, hipioţii abulici şi feministele implacabile pe care le frecventa bunică-mea. Noua mea şcoală consta în două case vechi unite printr-o punte acoperită la nivelul al doilea, o 30
- ISABEL ALLENDE -
sfidare arhitectonică ce se susţinea în aer prin efectul de arcuire, precum cupolele catedralelor – aşa mi-a explicat Popo, deşi nu fusesem deloc curioasă să ştiu. Se preda după
un sistem italian de educaţie experimentală: noi făceam ce ne trăsnea prin cap, clasele nu aveau nici tablă, nici bănci, ne aşezam pe jos, învăţătoarele nu purtau nici sutien, nici pantofi şi fiecare învăţa în ritmul lui. Poate că tata ar fi dorit o şcoală militară, dar nu s-a opus deciziei bunicilor, căci ei urmau să ţină legătura cu învăţătoarele şi să mă ajute la lecţii.
„Fata asta e retardată”, a decretat Nini descoperind cât de lente mi-erau progresele. În vocabularul ei colcăiau expresii inacceptabile politic, precum handicapat, gras, pitic, cocoşat, poponar, lesbiană, chinez-cale-papă-olez şi multe altele pe care bunicul încerca să le justifice prin engleza limitată a nevesti-sii. E singura persoană din Berkeley care mai spune negru în loc de afro-american. Eu nu eram deficientă mental, susţinea bunicul, ci imaginativă, lucru mai puţin grav, iar timpul i-a dat dreptate, pentru că de cum am terminat abecedarul am început să citesc cu voracitate şi să umplu caiete întregi cu poeme pretenţioase şi cu istoria inventată a vieţii mele, amară şi tristă. Descoperisem că în scris fericirea nu serveşte la nimic – fără suferinţă nu există poveste – şi savuram în taină porecla „orfană”, pentru că singurii orfani pe care-i ştiam erau din cărţi şi erau tare nefericiţi.
Maică-mea, Marta Otter, improbabila prinţesă din Laponia, s-a topit în ceţurile scandinave înainte de a apuca eu să-i identific mirosul. Aveam o duzină de fotografii cu ea şi un cadou pe care mi-l trimisese prin poştă când făcusem patru ani, o sirenă pe o stâncă într-un glob de sticlă, pe care dacă-l agitai începea să ningă. Până la opt ani a fost comoara mea cea mai mare, apoi şi-a pierdut brusc valoarea sentimentală, dar asta e altă poveste.
Sunt plină de draci pentru că mi-a dispărut singurul lucru de valoare, muzica mea civilizată, iPod-ul. Cred că l-a luat 31
- CAIETUL MAYEI -
Juanito Corrales. Nu vreau să-i creez probleme bietului copil, dar i-am spus lui Manuel, care n-a dat importanţă faptului: a zis că Juanito îl va folosi câteva zile, apoi îl va lăsa de unde l-a luat. Cică ăsta e obiceiul în Chiloé. Miercurea trecută ni s-a restituit un topor sustras fără permisiune de mai bine de o săptămână. Manuel bănuia cine-l luase, dar ar fi fost jignitor să-l ceară înapoi, că una e să împrumuţi ceva şi cu totul altceva să furi. Localnicii, urmaşi ai mândrilor indigeni şi ai trufaşilor spanioli, sunt orgolioşi. Omul cu toporul n-a dat nici un fel de explicaţii, dar ne-a adus un sac cu cartofi pe care l-a lăsat în curte, după care s-a instalat cu Manuel pe terasă la un rachiu de mere şi a admirat zborul pescăruşilor.
Ceva similar a păţit o rudă a familiei Corrales care muncea pe Insula Mare şi venise să se însoare puţin înainte de Crăciun. Eduvigis i-a dat cheia acestei case pentru ca, în absenţa lui Manuel, care era plecat la Santiago, să ia staţia audio pentru nuntă. La întoarcere, Manuel constatase că
aparatura nu mai era, dar în loc să anunţe carabinierii a aşteptat răbdător. Pe insulă nu există hoţi adevăraţi, iar un venetic n-ar reuşi să care ceva atât de voluminos. După o vreme, Eduvigis a recuperat pierderea: ruda a restituit totul, împreună cu un coş cu fructe de mare. Aşa că am şi eu şanse să-mi recuperez iPod-ul.
Manuel e tăcut, dar îşi dă seama că tăcerea asta poate fi excesivă pentru o persoană normală şi se străduieşte să facă
conversaţie. Am interceptat într-o zi ce vorbea cu Blanca Schnake în bucătărie. „Nu mai fi aşa posac cu gringuita, Manuel. Nu vezi ce singură e? Vorbeşte cu ea.” „Şi ce să-i spun, Blanca? E ca o marţiană”, a mârâit el, dar pesemne s-a gândit mai bine şi acum, în loc să mă plictisească cu prelegeri academice de antropologie, cum obişnuia, mă
întreabă despre trecutul meu, aşa că, încet-încet, schimbăm idei şi ne cunoaştem.
Spaniola mea e bolovănoasă, în schimb engleza lui e fluidă, deşi cu accent australian şi intonaţie chiliană. Am stabilit că trebuie să exersez mai mult, aşa că încercăm să
32
- ISABEL ALLENDE -
vorbim în spaniolă, dar curând începem să amestecăm ambele limbi în aceeaşi frază, drept care iese un spanglish de toată frumuseţea. Iar dacă ne certăm, el vorbeşte o spaniolă
ca la carte, iar eu urlu într-o engleză de borfaş, ca să-l sperii.
Manuel nu vorbeşte despre el. Puţinul pe care-l ştiu l-am ghicit sau l-am aflat de la Blanca. Există ceva ciudat în viaţa lui. Trecutul lui cred c-a fost mai tulbure decât al meu, pentru că în mai multe nopţi l-am auzit zbuciumându-se şi gemând în somn: „Scoateţi-mă de aici!” Se aude tot în casa asta cu pereţi subţiri. Primul impuls a fost să-l trezesc, dar n-am curaj să mă duc la el în dormitor, lipsa uşilor mă
îndeamnă la prudenţă. Coşmarurile lui sugerează prezenţe malefice, casa parcă se umple de demoni. Până şi Fákin începe să tremure şi se lipeşte speriat de mine.
Lucrul cu Manuel Arias e foarte lejer. Trebuie să transcriu interviurile de pe bandă şi să trec pe curat notiţele lui pentru carte. E atât de ordonat, că dacă deplasez o hârtiuţă chiar neimportantă de pe birou se albeşte la faţă. „Poţi să te simţi foarte onorată, Maya, eşti prima şi unica persoană căreia îi permit să calce în biroul meu. Sper să nu regret asta”, mi-a declarat când am aruncat la gunoi calendarul de anul trecut.
L-am recuperat intact, doar puţin mânjit cu spaghete, şi l-am relipit pe computer cu gumă de mestecat. Nu mi-a vorbit douăzeci şi şase de ore.
Cartea lui despre magia din Chiloé îmi răpeşte somnul. (E
un fel de a spune, mie orice tâmpenie îmi răpeşte somnul.) Eu nu sunt superstiţioasă ca bunica Nini, dar sunt de acord că lumea e misterioasă şi orice e posibil. Manuel are un capitol întreg despre Mayoría, sau Recta Provincia, cum se numea stăpânirea vrăjitorilor, foarte temută pe aici. În insulă
se zvoneşte că cei din neamul Miranda sunt vrăjitori, lumea se închină sau îşi încalecă degetele când trece prin faţa casei lui Rigoberto Miranda, pescar de meserie şi rudă cu Eduvigis Corrales. Numele lui e la fel de suspect precum îi e norocul: peştii se bat să-i intre în plasă chiar şi pe timp de furtună, 33
- CAIETUL MAYEI -
vaca lui a fătat de două ori în trei ani câte doi viţei. Cică ar zbura noaptea cu ajutorul unui macuñ, un fel de pieptar făcut din pielea de pe pieptul unui mort, dar nimeni nu l-a văzut zburând. Aşa că ar fi indicat ca răposaţilor să li se taie pieptul cu cuţitul sau cu o piatră ascuţită ca să n-ajungă
după aia transformaţi în vestă, o soartă nedemnă.
Vrăjitorii zboară, pot face mult rău, ucid cu gândul şi se prefac în animale, chestii care nu cred că i se potrivesc lui Rigoberto Miranda, un bărbat timid care îi aduce lui Manuel raci. Dar părerea mea nu contează, eu sunt o gringa ignorantă. Eduvigis m-a prevenit că atunci când vine Rigoberto trebuie să-mi încalec degetele, ca să nu aducă
vreun blestem în casă. Cine n-a fost victima unei vrăjitorii tinde să nu creadă, dar dacă se petrece ceva bizar, lumea dă
fuga la machi, o tămăduitoare indigenă. Să zicem că o familie întreagă începe să tuşească; atunci machi caută Vasiliscul sau Şopârloiul, o reptilă malefică născută dintr-un ou de cocoş, care-şi face veacul sub talpa casei şi noaptea le soarbe răsuflarea oamenilor care dorm.
Poveştile cele mai teribile le afli de la bătrânii care vieţuiesc în zonele cele mai îndepărtate din arhipelag, unde se păstrează aceleaşi credinţe şi obiceiuri de sute de ani.
Manuel îşi ia informaţiile nu numai de la aceştia, dar şi de la ziarişti, profesori, librari şi comercianţi, care îşi bat joc de vrăjitori şi de magie, dar nici n-au curaj să intre într-un cimitir după lăsarea întunericului. Blanca Schnake spune că
