şi din închisoare tineri delincvenţi. De când mă ştiu, bunică-mea cocea biscuiţi pentru protejaţii lui O’Kelly, majoritatea negri şi hispanici, cei mai săraci din golful San Francisco.

Când am mai crescut şi-am început să interpretez anumite semne, am ghicit că irlandezul era amorezat de Nini a mea, deşi e cu doisprezece ani mai tânăr iar ea n-a cedat niciodată

capriciului de a-i fi infidelă bărbatului ei. E o iubire platonică

de roman victorian.

Mike O’Kelly a devenit faimos după ce s-a turnat un documentar despre viaţa sa. Încasase două gloanţe în spinare încercând să apere un mic borfaş şi ajunsese imobilizat în scaunul cu rotile, ceea ce nu-l împiedică să-şi continue misiunea. Poate face câţiva paşi cu cadrul şi conduce un automobil special, astfel străbate cartierele cele mai periculoase salvând suflete şi ajunge primul la toate protestele de stradă din Berkeley şi împrejurimi. Prietenia cu Nini se consolidează cu fiecare cauză descreierată pe care o 37

- CAIETUL MAYEI -

îmbrăţişează împreună. Au avut ideea ca restaurantele din Berkeley să doneze mâncarea rămasă cerşetorilor, ticniţilor şi drogaţilor din oraş. Ea a făcut rost de un cărucior pentru distribuţie, el a recrutat voluntari care s-o facă. La telejurnal s-au văzut astfel năpăstuiţi ai sorţii care alegeau între sushi, raţă cu trufe şi feluri vegetariene. Mulţi au criticat calitatea cafelei. Curând cozile s-au îngroşat cu oameni din clasa mijlocie chitiţi să mănânce gratis, au avut loc confruntări între clienţii iniţiali şi profitori, O’Kelly a trebuit să-şi cheme băieţii ca să facă ordine înainte să vină poliţia. Până la urmă, Departamentul de Sănătate Publică a interzis distribuirea resturilor pentru că un alergic mai că dăduse ortul popii din cauza unui sos thailandez cu arahide.

Irlandezul şi Nini stau adesea la un ceai cu gogoşi şi analizează crime violente. „Crezi că un corp căsăpit poate fi dizolvat în lichid de desfundat chiuvete?” ar suna întrebarea lui O’Kelly. „Depinde de mărimea bucăţilor”, ar răspunde Nini, după care cei doi s-ar apuca să verifice teoria turnând lichid peste un kil de cotlete, iar eu ar trebui să notez rezultatul.

— Nu mă mir că au hotărât să mă trimită la capătul lumii fără să pot comunica, i-am spus lui Manuel Arias.

— Din câte mi-ai spus, ăştia doi sunt mai de temut decât duşmanii tăi, Maya.

— Nu-i subaprecia pe duşmanii mei, Manuel.

— Bunicul tău încerca şi el să topească şniţele în lichid de desfundat chiuveta?

— Nu, el n-o avea cu crimele, ci cu stelele şi cu muzica.

Făcea parte din a treia generaţie a unei familii iubitoare de muzică clasică şi jazz.

Şi i-am povestit cum m-a învăţat el să dansez când abia începusem să merg şi cum mi-a cumpărat un pian la cinci ani, pentru că Nini voia să fiu un copil-minune şi să

concurez la televiziune. Aşa că mi-au suportat zdrăngănelile gălăgioase până când profesoara le-a spus că era preferabil să-mi canalizez eforturile către ceva ce n-are nevoie de 38

- ISABEL ALLENDE -

ureche muzicală. Am optat imediat pentru soccer, cum se spune pe americăneşte la fotbal, o activitate pentru idioţi, după părerea bunică-mii, în care unsprezece oameni în toată

firea se bat în chiloţi pentru o minge. Bunicul Popo nu ştia nimic despre acest sport puţin popular în Statele Unite, dar a abandonat baschetul lui iubit şi s-a apucat să urmărească

sute de meciuri de fotbal feminin, grupa copii. Cu ajutorul unor colegi de la observatorul din Sāo Paulo, mi-a făcut rost de un poster semnat de Pelé, care se retrăsese de mult şi trăia în Brazilia. La rândul ei, Nini m-a obligat să citesc şi să

scriu ca un om mare, având în vedere că n-aveam să ajung o vedetă în muzică. M-a înscris la bibliotecă, mă punea să

copiez pasaje din cărţi clasice şi o luam pe cocoaşă dacă mă

prindea cu vreo greşeală de ortografie sau dacă luam o notă

mediocră la engleză său la literatură, singurele materii care o interesau.

— Ea a fost mereu aspră cu mine, dar Popo era o bomboană, a fost soarele vieţii mele, Manuel. Când Marta Otter m-a adus la ei, m-a ţinut la piept extrem de atent, nu pusese mâna în viaţa lui pe un nou-născut. Zicea că iubirea pe care a simţit-o atunci l-a dat peste cap. Nu m-am îndoit niciodată de dragostea sa…

Dacă încep să vorbesc de bunicul Popo nu mă mai opresc.

I-am spus lui Manuel că îi datorez bunicii gustul pentru cărţi şi un vocabular apreciabil, dar că bunicului îi datorez tot restul. Nini a mea mă silea să învăţ, spunea că „învăţătura intră cu sânge” sau altă barbarie de soiul ăsta, însă el transforma învăţatul în joacă. Un joc era să deschidem dicţionarul la întâmplare, să punem orbeşte degetul pe un cuvânt şi să-l explicăm. Sau ne jucam de-a întrebările cretine: De ce cade ploaia de sus? Pentru că dacă ar cădea de jos ţi-ar uda chiloţii, Maya. De ce e sticla transparentă? Ca să păcălească muştele. De ce ai palmele roz? Pentru că s-a terminat vopseaua. Şi tot aşa până când bunica îşi ieşea din minţi şi ţipa la noi.

39

- CAIETUL MAYEI -

Masiva prezenţă a bunicului Popo, cu umorul lui jucăuş, bunătatea fără limite, inocenţa şi burdihanul pe care mă

legăna drăgăstos, mi-a umplut copilăria. Avea un râs sonor, care urca din pământ şi-l zguduia tot. „Jură-mi că n-o să

mori niciodată”, îi ceream eu cel puţin o dată pe săptămână, iar răspunsul lui era mereu acelaşi: „Îţi jur că am să fiu mereu cu tine”. Încerca să vină mai devreme de la universitate ca să stea un pic cu mine înainte de a se duce la cărţoaiele de astronomie şi la hărţile cereşti, să pregătească

cursurile, să corecteze lucrări, să cerceteze, să scrie. Îl vizitau studenţi şi colegi, se închideau în birou să schimbe idei superbe şi improbabile până în zori, când apărea Nini în cămaşă de noapte şi cu un termos mare cu cafea. „Ţi s-a înnegrit aura, moşule. Ai uitat că la opt ai curs?” făcea ea, împărţea căni de cafea şi îi dădea afară. Culoarea dominantă

a aurei bunicului era violet, foarte potrivită pentru el, căci e culoarea sensibilităţii, a înţelepciunii, a intuiţiei, a forţei psihice şi a viziunii viitorului. Acestea erau singurele ocazii când bunică-mea avea voie să intre în birou; eu, în schimb, aveam acces liber, chiar şi un scaun şi un colţ de masă ca să-mi fac temele, în muzică de jazz şi învăluită în aroma pipei.

După părerea lui, sistemul de educaţie oficial îngrădeşte intelectul; profesorii trebuie respectaţi, dar nu trebuie să-i iei în serios. Spunea că Da Vinci, Galileo, Einstein şi Darwin, pentru a pomeni doar patru genii ale culturii occidentale, căci au fost multe altele, precum filosofii şi matematicienii arabi, Avicena şi al-Khwarizmi, au pus la îndoială

cunoaşterea epocii lor. Dacă ar fi luat de bune toate tâmpeniile predate n-ar mai fi inventat sau descoperit nimic.

„Nepoată-ta nu e Avicena şi dacă nu învaţă o să-şi câştige pâinea vânzând hamburgeri”, îl contrazicea bunică-mea, după care începea o adevărată predică ce începea pe terenul feminismului, trecea la dreptatea socială şi conchidea că

dacă mai jucam mult fotbal avea să-mi crească păr pe 40

- ISABEL ALLENDE -

picioare. Ulterior, bunicul mă lua la o parte să-mi explice că

pilozitatea ţine de gene şi hormoni, nu de sport.

În primii ani dormeam cu bunicii, mai întâi între ei în pat, apoi într-un sac de dormit care se ţinea sub pat şi despre care ne făceam că plouă. Seara bunicul Popo mă ducea în foişor să ne uităm la cerul plin de luminiţe; aşa am învăţat să

deosebesc stelele albastre care se apropie şi cele roşii care se depărtează, galaxiile şi grupările de galaxii, structuri imense, care se numără cu milioanele. Îmi spunea că Soarele e doar o stea mică printre cele o sută de milioane de stele ale Căii Lactee şi precis că mai erau milioane în alte universuri pe care încă nu le vedem. „Adică suntem un fel de rahat de purice în ploaie”, rezumam eu logic. „Dar nu ţi se pare fantastic că rahaţii ăştia care suntem pot concepe minunea universului, Maya? Un astronom are nevoie mai curând de imaginaţie poetică decât de bun-simţ, complexitatea magnifică a universului nu se poate măsura şi nici explica, doar intui.” Îmi vorbea de gaze şi de pulberea de stele care formează nebuloase splendide, adevărate opere de artă în culori minunate pe firmament, îmi spunea cum se nasc şi cum mor stelele, îmi vorbea de găurile negre, de spaţiu şi timp, de cum totul a pornit de la Big Bang, o explozie de nedescris, de particulele elementare care au format primii protoni şi neutroni, de planete şi viaţă. „Venim din stele”, repeta adesea. „Asta zic şi eu”, adăuga bunică-mea, care se gândea la horoscop.

După vizita la foişorul cu telescop şi după ce-mi dădea paharul de lapte cu miere şi scorţişoară – un secret astronomic menit să dezvolte intuiţia – bunicul avea grijă să

mă spăl pe dinţi şi mă ducea la culcare. Era rândul bunică-mii să-mi spună o poveste, alta de fiecare dată şi inventată

pe loc, pe care încercam s-o prelungesc cât mai mult, dar tot venea clipa să rămân singură; mă apucam să număr oi, atentă la balansul dragonului înaripat de deasupra patului, la scârţâitul podelelor, la paşii şi şoaptele locuitorilor invizibili ai casei vrăjite. Lupta mea cu frica era doar o fiţă, 41

- CAIETUL MAYEI -

căci de cum adormeau bunicii, mă strecuram în camera lor, îmi scoteam sacul de dormit de sub pat, îl trăgeam într-un colţ şi mă culcam liniştită. Ani în şir bieţii oameni au trebuit să se ducă la hotel la ore necreştineşti pentru a face dragoste pe ascuns. Abia acum, când sunt mare, înţeleg întreaga măsură a sacrificiului lor.

Împreună cu Manuel am analizat mesajul criptic trimis de O’Kelly. Veştile erau bune: acasă toate erau bune, urmăritorii mei nu dăduseră semne de viaţă, ceea ce nu înseamnă că mă

şi uitaseră. Irlandezul n-a spus toate astea în clar, fireşte, a folosit un cod similar celui folosit de japonezi în cel de-al Doilea Război Mondial pe care mi-l explicase în prealabil.