în tinereţe tatăl ei cunoştea intrarea în peştera unde se adunau vrăjitorii, în paşnicul sat Quicaví, dar cutremurul din 1960 a deplasat pământ şi mare şi de-atunci nimeni n-a mai găsit-o.
Păzitorii peşterii sunt invunches, făpturi groaznice create de vrăjitori din primul născut de parte bărbătească al unui cuplu, răpit înainte de botez. Metoda de a transforma un sugar într-un invunche e pe cât de macabră, pe atât de improbabilă: îi rup un picior, îl răsucesc şi i-l vâră sub pielea spatelui, ca să se poată deplasa în trei labe dar să nu fugă; 34
- ISABEL ALLENDE -
pe urmă îl ung cu o alifie care face să-i crească o blană aspră
de ţap, îi spintecă limba ca la şarpe şi îl hrănesc cu carne putrezită de femeie moartă şi lapte de indiană. Prin comparaţie, un zombi se poate socoti norocos. Mă întreb ce minte bolnavă poate scorni asemenea orori.
Teoria lui Manuel în ceea ce priveşte Recta Provincia sau Mayoría e că aceasta a fost la origini un sistem politic. Din secolul al XVIII-lea, indienii băştinaşi huilliche s-au răsculat împotriva dominaţiei spaniole, iar mai apoi a autorităţilor chiliene; pesemne că au format un guvern clandestin imitat după stilul de administraţie al spaniolilor şi iezuiţilor, au împărţit teritoriul în regate şi au numit preşedinţi, notari, judecători etc. Erau trei vrăjitori principali, care ascultau de Regele Provinciei, de Regele de Peste Pământ şi de Regele de Sub Pământ. Cum secretul trebuia păstrat şi populaţia ţinută sub control, Mayoría a creat un climat de teroare superstiţioasă, şi astfel o strategie politică a sfârşit transformată într-o tradiţie de magie.
În anul 1880 mai multe persoane acuzate de vrăjitorie au fost arestate, au fost judecate la Ancud şi împuşcate, pentru a frânge puterea Mayoríei, dar nimeni nu poate afirma cu certitudine că au şi reuşit.
— Tu crezi în vrăjitoare, Manuel?
— Nu, dar de existat or exista, cum se spune în Spania.
— Răspunde-mi prin da sau nu!
— E imposibil să dovedesc că nu, dar linişteşte-te, Maya, trăiesc aici de mulţi ani şi singura vrăjitoare pe care o cunosc e Blanca.
Blanca nu crede în toate astea. Mi-a spus că invunches au fost inventaţi de misionari pentru ca familiile din Chiloé să-şi boteze copiii, dar asta mi se pare cam exagerat, chiar şi pentru iezuiţi.
— Cine e Mike O’Kelly? Am primit un mesaj de neînţeles de la el, m-a întrebat Manuel.
35
- CAIETUL MAYEI -
— A, ţi-a scris Albă-ca-Zăpada! E un irlandez prieten de încredere al familiei noastre. O fi ideea lui Nini să
comunicăm prin el, pentru mai multă siguranţă. Pot să-i răspund?
— Nu direct, îmi spui mie şi trimit mesajul.
— Exagerezi cu precauţiile astea, dacă vrei să ştii.
— Bunica ta trebuie că are motivele ei să fie precaută.
— Bunica şi Mike O’Kelly fac parte din Clubul Criminalilor şi-ar da oricât să aibă de-a face cu o crimă adevărată, dar, aşa, se mulţumesc să se joace de-a bandiţii.
— Ce club e ăsta? a întrebat el îngrijorat.
Şi i-am spus povestea de la început. Cu unsprezece ani înainte de a mă naşte eu, biblioteca comitatului Berkeley a angajat-o pe Nini să le spună poveşti copiilor ca să-i ţină
ocupaţi după şcoală până veneau părinţii să-i ia acasă. După
un timp, a propus şi şedinţe de poveşti pentru adulţi, cu detectivi, idee pe care biblioteca a acceptat-o. Atunci a înfiinţat împreună cu Mike O’Kelly Clubul Criminalilor, deşi biblioteca îl promovează sub numele de Clubul Romanului Noir. La poveştile pentru copii asistam şi eu printre puştii care-i sorbeau fiecare cuvânt, iar uneori, când n-avea cu cine să mă lase, mă lua şi la cele pentru oameni mari. Aşezată pe o pernă, cu picioarele încrucişate precum un fachir, bunica întreba copiii ce voiau să le spună, cineva propunea tema, iar ea improviza povestea în mai puţin de zece secunde. Pe Nini a deranjat-o dintotdeauna artificiul finalului fericit la poveştile pentru copii; pretinde că în viaţă sunt numai praguri, mergi prin viaţă lovindu-te de ele şi luând-o în bot. I se pare o îngrădire chestia că eroul trebuie răsplătit şi personajul rău pedepsit, dar ca să nu-şi piardă slujba era silita să se ţină de tiparul tradiţional, vrăjitoarea cea rea nu putea s-o otrăvească nepedepsită pe prinţesă şi-apoi să se mărite în rochie albă cu prinţul. Drept care Nini a mea preferă publicul adult, pentru că crimele fioroase n-au nevoie de happy end. E foarte documentată, a citit tot ce-a găsit despre cazurile de care s-a ocupat poliţia şi toate manualele 36
- ISABEL ALLENDE -
de medicină legală, pretinde că împreună cu Mike O’Kelly ar putea face fără probleme o autopsie pe masa din bucătărie.
Clubul Criminalilor e compus dintr-un grup de iubitori ai romanelor poliţiste, persoane inofensive care în timpul liber se distrează punând la cale omucideri monstruoase. A început discret la biblioteca din Berkeley şi acum, graţie internetului, are acoperire mondială. E finanţat exclusiv de membrii săi, numai că aceştia se reunesc într-o clădire publică, aşa că în presa locală au apărut voci indignate care au clamat că se promovează crima pe banii contribuabilului.
„Nu pricep de ce se vaită atât. Că doar e mai bine să vorbeşti despre crime decât să le comiţi”, a pledat ea înaintea primarului care o citase pentru a discuta problema.
Legătura între Nini şi Mike O’Kelly s-a născut într-un anticariat în care amândoi frecventau la raionul de cărţi poliţiste vechi. Ea se măritase de curând cu Popo, el era student la universitate, mergea încă pe două picioare şi nici nu visa să devină activist social sau să salveze de pe stradă
şi din închisoare tineri delincvenţi. De când mă ştiu, bunică-mea cocea biscuiţi pentru protejaţii lui O’Kelly, majoritatea negri şi hispanici, cei mai săraci din golful San Francisco.
Când am mai crescut şi-am început să interpretez anumite semne, am ghicit că irlandezul era amorezat de Nini a mea, deşi e cu doisprezece ani mai tânăr iar ea n-a cedat niciodată
capriciului de a-i fi infidelă bărbatului ei. E o iubire platonică
de roman victorian.
Mike O’Kelly a devenit faimos după ce s-a turnat un documentar despre viaţa sa. Încasase două gloanţe în spinare încercând să apere un mic borfaş şi ajunsese imobilizat în scaunul cu rotile, ceea ce nu-l împiedică să-şi continue misiunea. Poate face câţiva paşi cu cadrul şi conduce un automobil special, astfel străbate cartierele cele mai periculoase salvând suflete şi ajunge primul la toate protestele de stradă din Berkeley şi împrejurimi. Prietenia cu Nini se consolidează cu fiecare cauză descreierată pe care o 37
- CAIETUL MAYEI -
îmbrăţişează împreună. Au avut ideea ca restaurantele din Berkeley să doneze mâncarea rămasă cerşetorilor, ticniţilor şi drogaţilor din oraş. Ea a făcut rost de un cărucior pentru distribuţie, el a recrutat voluntari care s-o facă. La telejurnal s-au văzut astfel năpăstuiţi ai sorţii care alegeau între sushi, raţă cu trufe şi feluri vegetariene. Mulţi au criticat calitatea cafelei. Curând cozile s-au îngroşat cu oameni din clasa mijlocie chitiţi să mănânce gratis, au avut loc confruntări între clienţii iniţiali şi profitori, O’Kelly a trebuit să-şi cheme băieţii ca să facă ordine înainte să vină poliţia. Până la urmă, Departamentul de Sănătate Publică a interzis distribuirea resturilor pentru că un alergic mai că dăduse ortul popii din cauza unui sos thailandez cu arahide.
Irlandezul şi Nini stau adesea la un ceai cu gogoşi şi analizează crime violente. „Crezi că un corp căsăpit poate fi dizolvat în lichid de desfundat chiuvete?” ar suna întrebarea lui O’Kelly. „Depinde de mărimea bucăţilor”, ar răspunde Nini, după care cei doi s-ar apuca să verifice teoria turnând lichid peste un kil de cotlete, iar eu ar trebui să notez rezultatul.
— Nu mă mir că au hotărât să mă trimită la capătul lumii fără să pot comunica, i-am spus lui Manuel Arias.
— Din câte mi-ai spus, ăştia doi sunt mai de temut decât duşmanii tăi, Maya.
