A trecut o lună de când sunt pe insula asta. Nu ştiu dacă

mă voi obişnui vreodată cu ritmul de broască ţestoasă din Chiloé, cu lâncezeala asta, cu ameninţarea eternă a ploii, cu peisajul neschimbat de apă şi nori şi păşuni verzi. Totul e la fel, totul e calm şi tihnit. Localnicii nu au noţiunea de punctualitate, planurile depind de vreme şi de starea de spirit, lucrurile se petrec când se petrec, la ce bun să faci azi ce poţi face mâine. Manuel Arias râde de listele şi proiectele mele, inutile în această cultură atemporală, aici o oră sau o săptămână sunt tot aia; totuşi, se ţine de orarul de lucru şi cartea avansează în ritmul pe care şi l-a propus.

Chiloé are vocea sa proprie. La început nu-mi scoteam căştile din urechi, muzica era oxigenul meu, dar acum sunt atentă ca să pricep spaniola sucită a băştinaşilor. Juanito Corrales mi-a lăsat iPod-ul în acelaşi buzunar al rucsacului din care-l luase, n-am vorbit niciodată despre asta, dar în săptămâna în care-mi lipsise mi-am dat seama că nu-mi era chiar atât de necesar. Acum pot auzi glasul insulei: păsări, vânt, ploaie, lemne care ard, roţi de căruţă, uneori viorile înfundate de pe Caleuche, corabia fantastică ce merge prin ceaţă şi se recunoaşte după muzică şi clămpănitul scheletelor naufragiaţilor care cântă şi dansează la bord.

42

- ISABEL ALLENDE -

Corabia e însoţită de un delfin numit cahuilla, aşa şi-a

botezat Manuel şalupa.

Uneori mi-e dor de o duşcă de vodcă în amintirea vremurilor trecute, care au fost groaznice, dar mai dinamice decât prezentul. E doar un capriciu pasager, nu mai e vorba de panica abstinenţei forţate peste care am trecut. Sunt hotărâtă să-mi ţin promisiunea: nici pic de alcool, de droguri, nici telefon, nici e-mail, cert este că îmi e mai uşor decât credeam. Odată lămurită problema, Manuel n-a mai ascuns sticlele de vin. I-am spus că nu avea sens să-şi schimbe obiceiurile din cauza mea, băutură e peste tot, depinde doar de mine să nu beau. A înţeles şi nu se mai nelinişteşte când mă duc la Taverna Mortului să mă uit la televizor sau să

asist la truco, un joc argentinian cu cărţi de joc spaniole, în care participanţii improvizează versuri după fiecare mână.

Unele obiceiuri de pe insulă, de exemplu acest truco, mă

încântă, altele mă enervează. Dacă chucao, o păsăruică mică

şi gălăgioasă, îmi cântă în stânga, e semn rău şi-atunci trebuie să-mi lepăd o haină şi s-o îmbrac pe dos ca să merg mai departe; dacă am de mers pe întuneric, e bine să am la mine un cuţit curat şi sare, căci dacă îmi iese în cale un câine negru cu o ureche ciumpăvită e vrăjitorul, iar ca să

scap de el trebuie să trasez cu cuţitul o cruce în aer şi să

împrăştii sarea. Diareea care m-a lovit imediat după sosirea la Chiloé n-a fost dizenterie, care ar fi trecut cu antibioticele doctorului, ci un deochi, după cum a dovedit Eduvigis vindecându-mă cu rugăciuni, infuzii de cruşin, seminţe de in şi roiniţă şi punându-mi pe burtă prişnite cu pastă de curăţat metale.

Felul tradiţional din Chiloé e curanto, iar pe insula noastră

se face cel mai bine. Ideea de a oferi un curanto turiştilor a fost iniţiativa lui Manuel, pentru a scoate satul nostru din izolare, că turiştii nu prea veneau: iezuiţii nu ne-au lăsat nicio biserică, n-avem nici pinguini sau balene, doar lebede, flamingi şi delfini, care se găsesc pretutindeni. Mai întâi Manuel a dat sfară în ţară că aici se află peştera Pincoyei, şi 43

- CAIETUL MAYEI -

nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică, pentru că locul exact al grotei e incert, şi-l dispută mai multe insule. Grota şi curanto reprezintă acum atracţiile noastre.

Ţărmul nord-vestic e stâncos şi periculos pentru navigaţie, dar ideal pentru pescuit; acolo se află o cavernă scufundată, vizibilă doar la reflux, perfectă pentru regatul Pincoyei, una dintre puţinele făpturi benefice din fioroasa mitologie locală, căci îi ajută pe pescari şi pe marinarii aflaţi la ananghie. E

vorba de o frumoasă adolescentă cu plete lungi, îmbrăcată în alge marine, care dansează cu faţa la mare când anunţă un pescuit îmbelşugat, dar dacă o face cu faţa la mal nu e rost de peşte şi trebuie căutat un alt loc. Cum nimeni n-a văzut-o vreodată, informaţia e lipsită de utilitate. Dar dacă Pincoya apare, trebuie să închizi ochii şi s-o iei la sănătoasa, pentru că momeşte bărbaţii şi îi trage pe fundul mării.

Din sat până la grotă faci doar douăzeci şi cinci de minute dacă ai încălţări solide şi mers voios, pe o cărare abruptă.

Sus cresc câţiva araucaria solitari care domină peisajul şi de pe creastă poţi admira panorama bucolică a mării, cerului şi insuliţelor nelocuite din apropiere. Unele sunt atât de apropiate, că la reflux poţi striga de pe un mal la altul. Tot de sus se vede şi grota, ca o gură fără dinţi. Se poate coborî ţinându-te bine de rocile pline de găinaţ de pescăruşi, cu riscul de a-ţi rupe spinarea, sau ajunge cu caiacul dând ocol insulei, cu condiţia să cunoşti apele şi stâncile. Îţi trebuie ceva imaginaţie ca să apreciezi palatul submarin al Pincoyei, căci dincolo de gura peşterii nu vezi nimic. Mai demult nişte turişti germani au vrut să înoate înăuntru, dar carabinierii nu le-au dat voie din cauza curenţilor înşelători. Nu ne convine ca străinii să vină să se înece aici.

Mi s-a spus că ianuarie şi februarie sunt luni uscate şi calde la latitudinea asta, dar asta trebuie că e o vară ciudată, că plouă întruna. Zilele sunt lungi, soarele nu se grăbeşte să

apună.

44

- ISABEL ALLENDE -

Mă scald în mare deşi Eduvigis m-a prevenit în legătură cu curenţii, somonii carnivori scăpaţi din cuşti şi Millalobo, altă

făptură din mitologia locală, jumătate om, jumătate lup-de-mare, acoperit de o blană aurie şi care-ar putea să mă fure când creşte marea. La această listă de calamităţi Manuel adaugă hipotermia: doar o gringa nesăbuită ar intra în apa asta îngheţată fără costum de neopren. N-am văzut pe nimeni care să intre în apă de plăcere. Apa rece face bine la sănătate, mă asigura Nini atunci când nu funcţiona boilerul din căsoiul din Berkeley, adică de două-trei ori pe săptămână. Anul trecut am abuzat mult prea mult de corpul meu, aş fi putut crăpa în stradă, aşa că acum mă recuperez şi nimic nu e mai bun decât o scaldă în mare. Doar să nu mi se întoarcă cistita, dar deocamdată am scăpat.

Am cunoscut şi alte insule şi aşezări însoţindu-l pe Manuel să intervieveze oameni în vârstă, mi-am făcut astfel o idee generală despre arhipelag, deşi n-am fost încă în sud.

Castro e inima Insulei Mari, are peste patruzeci de mii de locuitori şi o viaţă comercială intensă. Mă rog, intens e cam mult spus, dar după şase săptămâni petrecute aici, Castro e un fel de New York. Oraşul stă cu faţa la mare, pe mal sunt case pe piloni şi clădiri zugrăvite în culori îndrăzneţe, ca să

înveselească ochii în timpul iernilor lungi, când apă şi cer sunt la fel de cenuşii. Acolo Manuel îşi are contul la bancă, dentistul şi frizerul, acolo îşi face cumpărăturile, comandă

cărţi şi le ridică de la librărie.

Dacă marea e agitată şi nu ne putem întoarce, tragem la pensiunea unei doamne austriece – posteriorul ei formidabil şi bustul ei ţanţoş îl fac pe Manuel să se îmbujoreze – unde ne îndopăm cu porc şi ştrudel cu mere. Austrieci sunt puţini pe aici, dar germani destui. Politica de imigrare a acestei ţări a fost foarte rasistă – nu asiatici, nu negri, nu indigeni de aiurea, doar europeni albi. Un preşedinte din secolul al XIX-lea a adus germani din Pădurea Neagră şi le-a dat pământuri în sud care erau de fapt ale indienilor mapuche, în ideea de a ameliora rasa; dorea ca nemţii să le inculce chilienilor 45

- CAIETUL MAYEI -

punctualitate, dragoste de muncă şi disciplină. Nu ştiu dacă

planul a funcţionat, cert este că germanii au ridicat cu multă

străduinţă câteva provincii din sud şi le-au populat cu urmaşii lor cu ochi albaştri. Blanca Schnake dintr-o astfel de familie provine.

Am făcut un drum special pentru ca Manuel să mă

prezinte părintelui Luciano Lyon, un bătrân foarte tare, care a fost închis în mai multe rânduri în timpul dictaturii militare (1973–1989) pentru că lua apărarea celor urmăriţi.

Vaticanul, sătul să-l tot tragă de urechi, l-a scos la pensie şi l-a trimis într-un cătun din Chiloé, dar nici aici bătrânului luptător nu-i lipsesc motivele de indignare. Când a împlinit optzeci de ani au sosit admiratori din toate insulele plus douăzeci de autobuze cu enoriaşi din Santiago; petrecerea a ţinut două zile pe esplanada din faţa bisericii, cu miei şi pui fripţi, plăcinte empanadas şi un fluviu de vin acruţ. A fost materializarea pildei cu înmulţirea pâinilor, căci lumea venea întruna şi tot mai era mâncare din belşug. Cei din Santiago, beţi, s-au culcat în cimitir, fără să le pese de stafii.

Căsuţa părintelui era păzită de un cocoş falnic cu pene iridescente care cânta pe acoperiş şi de un berbec impunător şi lăţos care zăcea ca mort de-a curmezişul pragului. Am intrat pe la bucătărie. Berbecul, pe drept cuvânt numit Matusalem, scăpase de tăiere an după an, iar acum abia se mişca de bătrân ce era.

— Ce faci tu prin părţile astea, aşa departe de casă, fato?

m-a întrebat părintele Lyon în chip de salut.

— Fug de autorităţi, i-am răspuns serios, şi el a început să

râdă.

— Am făcut acelaşi lucru timp de şaisprezece ani şi, sincer să fiu, mi-e dor de vremurile alea.

E prieten cu Manuel Arias din 1975, când ambii au fost trimişi în Chiloé. Domiciliul forţat e o pedeapsă dură, dar mai blândă decât exilul, măcar eşti în ţara ta, mi-a explicat el.

46

- ISABEL ALLENDE -

— Ne trimiteau departe de familie într-un loc neospitalier, unde eram singuri, fără bani şi fără lucru, priviţi cu ostilitate de poliţie. Manuel şi eu am avut noroc, pentru că am ajuns în Chiloé şi lumea ne-a primit cu braţele deschise. N-o să-ţi vină să crezi, copilă, dar don Lionel Schnake, care-i ura pe cei de stânga mai mult ca de dracul, ne-a dat găzduire.