Nu mai trebuia să se costumeze în şoferiţă, ca la Toronto, nici să se supună ipocriziei sociale, ca în Chile, aici n-o cunoştea nimeni, putea să se reinventeze. A adoptat estetica hipioţilor care lâncezeau pe Telegraph Avenue vânzându-şi obiectele de artizanat în fum de tămâie şi marijuana. A început să poarte tunici, sandale şi coliere indiene ieftine, dar era departe de a fi o adevărată hipioată – muncea, ţinea o casă şi creştea o nepoată, participa la viaţa comunităţii şi n-am văzut-o niciodată intonând în transă cântece în sanscrită.

Spre revolta vecinilor, mai ales colegi ai bărbatului ei, care vieţuiau în reşedinţe întunecate, vag englezeşti şi acoperite de iederă, Nini a vopsit căsoiul Ditson în culorile psihedelice inspirate de pe strada Castro din San Francisco, unde comunitatea gay începea să se instaleze şi să remodeleze 25

- CAIETUL MAYEI -

casele vechi. Pereţii de culoare violet şi verde, frizele galbene şi ghirlandele de flori de ghips au provocat bârfe şi vreo două

citaţii ale primăriei, asta până când fotografia casei a apărut într-o revistă de arhitectură, a devenit obiectiv turistic şi a început să fie imitată de restaurantele pakistaneze, magazinele pentru tineret şi atelierele artiştilor.

Nini şi-a lăsat amprenta personală şi în decoraţia interioară. Mobila ceremonioasă, pendulele masive şi tablourile fioroase cu rame aurite cumpărate de primul Ditson au primit contribuţia simţului ei artistic: lămpi cu ciucuri, covoare miţoase, divane turceşti şi perdele croşetate.

În camera mea, vopsită în culoare de mango, deasupra patului era un baldachin din pânză indiană tivit cu oglinjoare, din tavan atârna un dragon înaripat care putea să

mă omoare dacă pica pe mine, iar pe pereţi pusese fotografii cu copii africani subnutriţi, ca să văd că bietele făpturi crăpau de foame în timp ce eu făceam mofturi. Bunicul Popo era de părere că din cauza dragonului şi a copiilor din Biafra aveam insomnii şi lipsă de poftă de mâncare.

Am început să sufăr de atacul frontal al bacteriilor chiliene. A doua zi după sosirea pe insulă am căzut la pat cocoşată de dureri de stomac, n-am scăpat nici acum, stau cu orele în faţa ferestrei cu o ploscă cu apă fierbinte pe burtă. Bunică-mea ar zice că e din cauză că sufletul meu n-a ajuns încă în Chiloé, crede că drumul cu avionul nu e indicat, pentru că sufletul călătoreşte mai încet decât trupul, rămâne în urmă şi uneori se rătăceşte pe drum; ăsta ar fi motivul pentru care piloţii, printre ei şi taică-meu, nu sunt niciodată prezenţi pe de-a-ntregul: îşi aşteaptă sufletul, care mai pluteşte printre nori.

Aici nu poţi închiria DVD-uri sau jocuri video, singurul cinematograf e şcoala, unde se dau filme o dată pe săptămână. Singura distracţie sunt romanele de amor ale Blancăi Schnake şi cărţile despre Chiloé în spaniolă, foarte bune ca să învăţ spaniola, dar greu de citit. Manuel mi-a dat 26

- ISABEL ALLENDE -

o lanternă cu baterii care se prinde de frunte ca un lămpaş

de miner – aşa citim când se ia lumina. Pot să spun prea puţin despre Chiloé, abia dac-am ieşit din casă, dar aş putea umple pagini întregi despre Manuel Arias, despre pisici şi câine, care sunt acum familia mea, despre tanti Blanca, care vine întruna să mă vadă, deşi e limpede că vine pentru Manuel, despre Juanito Corrales, un puşti care vine şi el zilnic ca să citim împreună şi să se joace cu Fákin. Câinele ăsta e foarte selectiv în stabilirea relaţiilor, dar pe Juanito îl acceptă.

Ieri am cunoscut-o pe bunica lui Juanito. N-o văzusem până atunci, pentru că era la spitalul din Castro, capitala arhipelagului Chiloé, împreună cu bărbatu-său, căruia i se amputase un picior în decembrie şi nu se vindecase ca lumea. Eduvigis Corrales are pielea de culoarea teracotei, chipul vesel brăzdat de riduri, trup lătăreţ şi picioare scurte, e o localnică tipică. Poartă tulpan şi haine de misionară, cu fustă groasă şi ciubote de pădurar. Pare de şaizeci de ani, dar n-are decât patruzeci şi cinci; aici lumea îmbătrâneşte repede şi trăieşte mult. A venit cu o oală de fontă, care cântărea o tonă, a pus-o la încălzit în bucătărie şi mi-a tras un discurs repezit din care am înţeles că ea e Eduvigis Corrales, vecina cavalerului şi menajera acestei case, cu respect. Şi: „Vai, dar tare drăguţă fătucă e gringuita noastră!

Isus să ne-o păzească! Cavalerul o aştepta, la fel ca toţi de pe insulă, sper să-i placă puişorul cu cartofiori pe care i l-am gătit”. Nu era dialectul local, cum credeam, ci o spaniolă

mitraliată. Am dedus că Manuel era cavalerul, deşi Eduvigis vorbea la persoana a treia, de parcă omul n-ar fi fost de faţă.

Cu mine însă se poartă la fel ca bunică-mea, cam poruncitor. Femeia vine să facă curat, ia rufele la spălat, sparge lemne cu un topor atât de greu, că eu nu l-aş putea nici măcar ridica, îşi cultivă pământul, îşi mulge vaca, îşi tunde oile şi ştie să prepare porcul, dar nu iese la pescuit sau la cules scoici din cauza artritei. Zice că bărbatu-său nu e soi rău, cum crede lumea din sat, numai că diabetul i-a 27

- CAIETUL MAYEI -

stricat firea şi de când şi-a pierdut piciorul nu vrea decât să

moară. Din cei cinci copii în viaţă acasă i-a rămas doar Azucena de treisprezece ani, îşi creşte şi nepotul, pe Juanito, de zece, dar care pare mai mic „pentru că s-a născut spiritualizat”, mi-a explicat ea. Spiritualizarea asta poate însemna ori că e debil mintal, ori că are mai mult spirit decât corp; cred că în cazul lui Juanito se aplică ultima explicaţie, că puştiul numai prost nu e.

Eduvigis trăieşte din ce scoate de pe câmp, din ce-i plăteşte Manuel şi din ce-i trimite o fiică, mama lui Juanito, care lucrează la o crescătorie de somoni din sudul Insulei Mari. În Chiloé industria somonului e a doua din lume, după

Norvegia, şi a ridicat economia regiunii, dar a contaminat fundul marin, ruinându-i pe pescarii individuali şi ducând astfel la dezmembrarea familiilor. Manuel îmi spune că acum industria e terminată, pentru că puneau prea mulţi peşti la un loc şi le dădeau prea multe antibiotice, drept care n-au mai putut fi salvaţi după ce au fost atacaţi de nu ştiu ce virus. Există douăzeci de mii de şomeri din industria somonului, majoritatea femei, dar fata lui Eduvigis mai lucrează.

Pe urmă ne-am aşezat la masă. Aroma mâncării m-a readus în bucătăria copilăriei, în casa bunicilor, mi s-au umezit ochii de dor. Puiul făcut de Eduvigis a fost prima mea masă solidă după mai multe zile. Căci mă simţisem tare rău, vomitam şi aveam diaree, situaţie imposibil de disimulat într-o casă lipsită de uşi. L-am întrebat pe Manuel ce era cu uşile şi mi-a răspuns că prefera spaţiile deschise. Sunt sigură că

m-am îmbolnăvit după ce-am mâncat scoicile cu parmezan şi tarta cu merişoare aduse de Blanca. La început, Manuel s-a făcut că ignoră zgomotele pe care le produceam la closet, dar la un moment dat s-a alertat, că l-am auzit vorbind la mobil cu Blanca şi cerându-i sfatul, după care s-a apucat să-mi facă fiertură de orez, să-mi schimbe cearşafurile şi să-mi pună o buiotă pe burtă. Mă observa cu coada ochiului, atent la toate nevoile mele. Dacă încercam să-i mulţumesc, scotea 28

- ISABEL ALLENDE -

un mârâit. A chemat-o şi pe Liliana Treviño, infirmiera, o tânără scundă şi îndesată, cu râs molipsitor şi o claie de păr creţ, care mi-a dat nişte caşete enorme de cărbune, aspre şi negre, imposibil de înghiţit. Şi fără niciun efect, drept care Manuel a împrumutat camioneta zarzavagiului şi m-a dus la doctor.

În fiecare joi trece pe aici şalupa Serviciului Naţional de Sănătate, care face turul insulelor. Medicul părea un puşti de paisprezece ani, miop şi imberb, dar i-a fost de ajuns o privire ca să pună diagnosticul: „Are chilenită, răul care-i loveşte pe străinii care vin în Chile. Nimic grav”, a spus şi mi-a dat nişte pilule într-un cornet de hârtie. Eduvigis mi-a preparat o infuzie de ierburi pentru că n-are încredere în medicamentele de la farmacie, zice că sunt o afacere a corporaţiilor americane. Am băut cuminte ceaiul şi sunt din ce în ce mai bine. Îmi place Eduvigis Corrales, că e la fel de vorbăreaţă ca tanti Blanca; ceilalţi de pe aici sunt taciturni.

Juanito Corrales m-a întrebat de familia mea, aşa că i-am spus că mama era o prinţesă din Laponia. Manuel lucra la biroul său şi n-a făcut niciun comentariu, dar după plecarea băiatului m-a informat că locuitorii Laponiei, sami, nu au monarhie. Ne aşezaserăm la masă, el, în faţa unei limbi-de-mare cu unt şi coriandru, eu, în faţa unei supe chioare. I-am spus că treaba cu prinţesa din Laponia îi venise bunică-mii într-o clipă de inspiraţie, pe când aveam cinci ani şi începeam să percep misterul care o învăluia pe mama. Ţin minte că eram în bucătărie, încăperea cea mai primitoare din casă, în timp ce se coceau biscuiţii săptămânali destinaţi drogaţilor şi delincvenţilor lui Mike O’Kelly, cel mai bun prieten al lui Nini, care şi-a pus în cap sarcina imposibilă de a salva tineretul rătăcit. Irlandez autentic, născut la Dublin, cu tenul atât de alb, părul atât de negru şi ochii atât de albaştri, încât bunicul l-a poreclit Albă-ca-Zăpada, după

fraiera aia care mânca mere otrăvite în filmul lui Walt Disney. Nu că Mike ar fi vreun fraier, dimpotrivă: e singurul 29

- CAIETUL MAYEI -

în stare s-o facă să tacă pe Nini. Prinţesa din Laponia era într-una din cărţile mele. Aveam o bibliotecă serioasă, pentru că bunicul Popo era de părere că educaţia intră în cap prin osmoză şi că trebuie început din timp, dar cărţile mele preferate erau cu zâne. El zicea că poveştile pentru copii sunt rasiste – păi ce, există basme care se petrec în Botswana sau Guatemala? –, dar nu-mi cenzura lecturile, mulţumindu-se să-mi dezvolte gândirea critică. Pe care Nini n-o aprecia deloc, ba chiar mi-o descuraja cu scatoalce.

La grădiniţă a trebuit să ne desenăm familia; în centrul foii i-am pus pe bunici, intens coloraţi, într-un colţ am plasat o muscă – avionul lui tata – şi în altul o coroană, reprezentând sângele albastru al mamei. Ca să nu las loc de îndoieli, a doua zi am adus şi cartea, unde prinţesa apărea cu mantie de hermină şi călare pe un urs alb. Toţi copiii au râs de mine. Acasă, am pus cartea în cuptorul în care se cocea la 350 de grade plăcinta. După plecarea pompierilor, pe când fumul începea să se risipească, bunică-mea m-a luat la chelfănit făcându-mă, ca de obicei, „ploadă nenorocită”, în timp ce bunicul încerca să mă scoată întreagă din mâinile ei.

Plângând amarnic şi cu mucii curgându-mi în barbă, le-am spus bunicilor că la şcoală mă porecliseră „orfana din Laponia”. Schimbându-şi brusc dispoziţia, bunică-mea m-a strâns la pieptul ei de papaya şi m-a asigurat că nici gând să

fiu orfană, doar îl aveam pe tata şi pe ei, iar primul nenorocit care-ar fi îndrăznit să mă mai jignească va avea de-a face cu mafia chiliană. Mafie care era compusă doar din ea, însă

Mike O’Kelly şi eu ne temeam rău de ea şi îi ziceam Don Corleone.

M-au retras de la grădiniţă şi o vreme mi-au predat acasă

bazele coloratului şi modelatului în plastilină, asta până s-a întors tata într-o pauză de zbor şi a hotărât că aveam nevoie de relaţii mai apropiate vârstei mele, în afară de drogaţii lui O’Kelly, hipioţii abulici şi feministele implacabile pe care le frecventa bunică-mea. Noua mea şcoală consta în două case vechi unite printr-o punte acoperită la nivelul al doilea, o 30

- ISABEL ALLENDE -

sfidare arhitectonică ce se susţinea în aer prin efectul de arcuire, precum cupolele catedralelor – aşa mi-a explicat Popo, deşi nu fusesem deloc curioasă să ştiu. Se preda după

un sistem italian de educaţie experimentală: noi făceam ce ne trăsnea prin cap, clasele nu aveau nici tablă, nici bănci, ne aşezam pe jos, învăţătoarele nu purtau nici sutien, nici pantofi şi fiecare învăţa în ritmul lui. Poate că tata ar fi dorit o şcoală militară, dar nu s-a opus deciziei bunicilor, căci ei urmau să ţină legătura cu învăţătoarele şi să mă ajute la lecţii.

„Fata asta e retardată”, a decretat Nini descoperind cât de lente mi-erau progresele. În vocabularul ei colcăiau expresii inacceptabile politic, precum handicapat, gras, pitic, cocoşat, poponar, lesbiană, chinez-cale-papă-olez şi multe altele pe care bunicul încerca să le justifice prin engleza limitată a nevesti-sii. E singura persoană din Berkeley care mai spune negru în loc de afro-american. Eu nu eram deficientă mental, susţinea bunicul, ci imaginativă, lucru mai puţin grav, iar timpul i-a dat dreptate, pentru că de cum am terminat abecedarul am început să citesc cu voracitate şi să umplu caiete întregi cu poeme pretenţioase şi cu istoria inventată a vieţii mele, amară şi tristă. Descoperisem că în scris fericirea nu serveşte la nimic – fără suferinţă nu există poveste – şi savuram în taină porecla „orfană”, pentru că singurii orfani pe care-i ştiam erau din cărţi şi erau tare nefericiţi.

Maică-mea, Marta Otter, improbabila prinţesă din Laponia, s-a topit în ceţurile scandinave înainte de a apuca eu să-i identific mirosul. Aveam o duzină de fotografii cu ea şi un cadou pe care mi-l trimisese prin poştă când făcusem patru ani, o sirenă pe o stâncă într-un glob de sticlă, pe care dacă-l agitai începea să ningă. Până la opt ani a fost comoara mea cea mai mare, apoi şi-a pierdut brusc valoarea sentimentală, dar asta e altă poveste.

Sunt plină de draci pentru că mi-a dispărut singurul lucru de valoare, muzica mea civilizată, iPod-ul. Cred că l-a luat 31

- CAIETUL MAYEI -

Juanito Corrales. Nu vreau să-i creez probleme bietului copil, dar i-am spus lui Manuel, care n-a dat importanţă faptului: a zis că Juanito îl va folosi câteva zile, apoi îl va lăsa de unde l-a luat. Cică ăsta e obiceiul în Chiloé. Miercurea trecută ni s-a restituit un topor sustras fără permisiune de mai bine de o săptămână. Manuel bănuia cine-l luase, dar ar fi fost jignitor să-l ceară înapoi, că una e să împrumuţi ceva şi cu totul altceva să furi. Localnicii, urmaşi ai mândrilor indigeni şi ai trufaşilor spanioli, sunt orgolioşi. Omul cu toporul n-a dat nici un fel de explicaţii, dar ne-a adus un sac cu cartofi pe care l-a lăsat în curte, după care s-a instalat cu Manuel pe terasă la un rachiu de mere şi a admirat zborul pescăruşilor.

Ceva similar a păţit o rudă a familiei Corrales care muncea pe Insula Mare şi venise să se însoare puţin înainte de Crăciun. Eduvigis i-a dat cheia acestei case pentru ca, în absenţa lui Manuel, care era plecat la Santiago, să ia staţia audio pentru nuntă. La întoarcere, Manuel constatase că

aparatura nu mai era, dar în loc să anunţe carabinierii a aşteptat răbdător. Pe insulă nu există hoţi adevăraţi, iar un venetic n-ar reuşi să care ceva atât de voluminos. După o vreme, Eduvigis a recuperat pierderea: ruda a restituit totul, împreună cu un coş cu fructe de mare. Aşa că am şi eu şanse să-mi recuperez iPod-ul.

Manuel e tăcut, dar îşi dă seama că tăcerea asta poate fi excesivă pentru o persoană normală şi se străduieşte să facă

conversaţie. Am interceptat într-o zi ce vorbea cu Blanca Schnake în bucătărie. „Nu mai fi aşa posac cu gringuita, Manuel. Nu vezi ce singură e? Vorbeşte cu ea.” „Şi ce să-i spun, Blanca? E ca o marţiană”, a mârâit el, dar pesemne s-a gândit mai bine şi acum, în loc să mă plictisească cu prelegeri academice de antropologie, cum obişnuia, mă

întreabă despre trecutul meu, aşa că, încet-încet, schimbăm idei şi ne cunoaştem.