lui tata, dichisit ca un toreador şi la fel de vanitos; nu semăn nici cu bunicul – magnificul meu Popo – pentru că din păcate nu e strămoşul meu biologic, fiind cel de-al doilea soţ al lui Nini.
Semăn cu mama, cel puţin la înălţime şi culoare. Nu era o prinţesă din Laponia, aşa cum credeam eu când eram tare mică, ci o stewardesă daneză de care tata, pilot de linie, s-a amorezat în aer. Era prea tânăr ca să se însoare, dar i-a intrat în cap că era iubirea vieţii lui şi s-a ţinut de capul ei până ce femeia a cedat plictisită. Sau pentru că rămăsese însărcinată. Fapt e că s-au căsătorit şi au regretat după nicio săptămână, dar au rămas împreună până m-am născut. La câteva zile după naştere, în timp ce bărbatul ei zbura, mama şi-a făcut valizele, m-a pus într-o păturică, a chemat un taxi şi a mers acasă la bunicii mei. Nini era la San Francisco să
protesteze împotriva Războiului din Golf, dar Popo era acasă
şi a preluat pachetul pe care i l-a predat fără multe explicaţii, că taxiul aştepta. Nepoţica îi încăpea în palmă. Nu mult după
aceea, daneza a trimis prin poştă actele de divorţ şi ca bonus renunţarea la custodie. Pe mama o cheamă Marta Otter şi am cunoscut-o în vara în care împlineam opt ani, când bunicii m-au dus în Danemarca.
Sunt în Chile, ţara bunicii mele Nidia Vidal, acolo unde oceanul muşcă din pământ şi continentul sud-american se desface în insule. Mai exact, sunt în Chiloé, care e o parte a Regiunii Lacurilor, între paralela 41 şi 43 latitudine sudică, un arhipelag de vreo nouă mii de kilometri pătraţi şi două
sute de mii de locuitori, cu toţii mai scunzi decât mine. În mapudungun, care e limba băştinaşilor de aici, Chiloé înseamnă tărâmul cáhuililor, adică nişte pescăruşi gălăgioşi cu capul negru, dar ar trebui să se numească tărâmul lemnului şi al cartofilor. În afară de Insula Mare, unde se găsesc oraşele cele mai populate, există multe insule mici, multe dintre ele nelocuite. Unele sunt grupate câte trei sau patru şi atât de apropiate, că la reflux se unesc, dar eu n-am avut bafta să ajung acolo; sunt la o distanţă de patruzeci şi 6
- ISABEL ALLENDE -
cinci de minute de mers cu barca cu motor de satul cel mai apropiat – asta dacă marea e calmă.
Drumul meu din nordul Californiei spre Chiloé a început cu nobilul Volkswagen galben al bunică-mii, care din 1999
încoace a fost buşit de şaptesprezece ori, dar fuge ca un Ferrari. Am plecat într-o zi de iarnă, cu vânt şi ploaie, când golful San Francisco îşi pierde culorile şi peisajul parcă e desenat în tuş, alb-negru-gri. Bunică-mea conducea în stilul ei caracteristic, sacadat, încleştată de volan ca de un colac de salvare, uitându-se mai mult la mine decât la drum şi dându-mi ultimele instrucţiuni. Încă nu-mi spusese unde mă
trimitea exact; când făcuse planul pentru a mă pune la adăpost pronunţase doar cuvântul Chile. În maşină mi-a dat mai multe amănunte şi mi-a dat şi un pliant turistic amărât.
— Chiloé? Unde e asta?
— Ai acolo toate informaţiile necesare, mi-a răspuns ea, indicându-mi pliantul.
— Pare cam departe…
— Cu cât mai departe, cu atât mai bine. În Chiloé am un prieten, Manuel Arias, singurul om de pe lume, în afară de Mike O’Kelly, căruia aş îndrăzni să-i cer să te ascundă un an sau doi.
— Un an sau doi! Nini, ai înnebunit!
— Uite ce e, fetiţo, sunt momente când nu ai niciun fel de control asupra propriei vieţi, laşi lucrurile să treacă, atât. Iar ăsta e unul din momentele alea, mi-a declarat cu nasul în parbriz, încercând să se strecoare prin noianul de maşini de pe autostradă.
Am ajuns la aeroport în ultima clipă şi ne-am despărţit fără sentimentalisme; ultima imagine pe care o păstrez de atunci e maşina Volkswagen care se depărta cu smucituri prin ploaie.
Am zburat câteva ore până la Dallas, înghesuită între geam şi o grăsană care mirosea a arahide prăjite, apoi cu alt avion zece ore până la Santiago, trează şi înfometată, 7
- CAIETUL MAYEI -
amintindu-mi, cugetând şi citind broşurica despre Chiloé, care lăuda peisajul, bisericile de lemn şi viaţa rurală. M-am îngrozit. Se revărsau zorile zilei de 2 ianuarie a acestui an, 2009 – un cer portocaliu deasupra Anzilor albaştri, definitivi, eterni şi uriaşi –, când vocea pilotului a anunţat că ne pregăteam să coborâm. Şi a apărut o vale verde, am văzut şiruri de copaci, ogoare semănate şi, în depărtare, oraşul Santiago unde s-au născut bunica şi tata şi unde se află o bucată misterioasă a istoriei familiei mele.
Ştiu puţine lucruri despre trecutul bunică-mii, n-a prea vorbit despre asta, de parcă viaţa ei ar fi început atunci când l-a cunoscut pe Popo. În 1974, în Chile, îi murea primul soţ, Felipe Vidal, la câteva luni după puciul militar care debarca guvernul socialist al lui Salvador Allende şi instaura dictatura în ţară. Pomenindu-se văduvă, a hotărât că n-avea de gând să trăiască într-un regim opresiv, aşa că a emigrat în Canada împreună cu fiul ei Andrés, adică tatăl meu. Care nu poate nici el să-mi ofere mai multe amănunte, pentru că are prea puţine amintiri din copilărie, dar îşi venerează şi acum tatăl, de la care au rămas doar trei fotografii. „Nu-i aşa că n-o să ne mai întoarcem?” o întrebase în avionul de Canada, acuzator. Avea nouă ani, se maturizase brusc în ultimele luni şi voia explicaţii, pentru că-şi dădea seama că mama încerca să-l protejeze cu jumătăţi de adevăr şi minciuni. Acceptase bărbăteşte vestea atacului de cord pe care-l suferise tatăl său şi că acesta fusese îngropat fără ca să-şi poată lua rămas-bun de la el. După care s-a trezit în avion în drum spre Canada. „Sigur că ne vom întoarce, Andrés”, îl liniştise mama, dar el n-o crezuse.
La Toronto au fost primiţi de voluntari ai Comitetului pentru Refugiaţi, care le-au dat îmbrăcăminte potrivită şi i-au instalat într-un apartament mobilat, cu paturile făcute şi frigiderul plin. În primele trei zile, cât au ţinut proviziile, mama şi fiul au stat în casă, copleşiţi de singurătate, dar în a patra a venit o asistentă socială care vorbea bine spaniola şi 8
- ISABEL ALLENDE -
i-a pus la curent cu beneficiile şi drepturile de care se bucură orice locuitor al Canadei. Mai întâi şi mai întâi au luat lecţii intensive de engleză, copilul a fost înscris la şcoală; pe urmă Nidia s-a angajat ca şoferiţă, ca să nu primească
pomană de la stat fără să muncească. Ocupaţia cea mai nepotrivită pentru Nini, care şi acum conduce groaznic, darămite atunci.
Scurta toamnă canadiană a lăsat locul unei ierni polare, superbă pentru Andrés – care acum se numea Andy şi descoperea fericirea patinajului şi a schiului –, dar insuportabilă pentru Nidia, care nu reuşea să se încălzească
şi nici să treacă peste durerea de a-şi fi pierdut bărbatul şi ţara. Starea de spirit nu i s-a schimbat nici la venirea primăverii, nici la apariţia florilor de azi pe mâine, iscate ca prin minune din zăpadă. Se simţea lipsită de rădăcini şi ţinea valiza pregătită, aşteptând să revină în Chile imediat ce s-ar fi sfârşit dictatura, nebănuind că aceasta avea să dureze şaisprezece ani.
Nidia Vidal a rămas la Toronto doi ani, numărând zilele şi orele, până când l-a cunoscut pe Paul Ditson II, adică pe Popo al meu, profesor la Universitatea California de la Berkeley şi care venise la Toronto ca să ţină o serie de conferinţe despre o planetă invizibilă, a cărei existentă
încerca s-o dovedească prin calcule poetice şi salturi de imaginaţie. Era unul dintre puţinii astronomi afro-americani într-o profesie în care albii sunt majoritari, o somitate în domeniul său şi autor a mai multe cărţi. În tinereţe petrecuse un an în Kenia, la lacul Turkana, unde studiase megaliţii din regiune şi dezvoltase teoria, bazată pe descoperiri arheologice, conform căreia aceste coloane de bazalt fuseseră observatoarele astronomice folosite cu trei sute de ani înainte de creştinism pentru a stabili calendarul lunar Borana, folosit şi acum de păstorii din Etiopia şi Kenia.
Acolo, în Africa începuse să cerceteze cerul fără prejudecăţi, şi astfel i s-a născut bănuiala planetei invizibile, pe care mai 9
- CAIETUL MAYEI -
apoi a tot căutat-o fără rezultat cu cele mai puternice telescoape.
Universitatea din Toronto îl cazase într-un apartament pentru oaspeţi şi îi închiriase şi o maşină printr-o agenţie –
aşa se face că Nidia Vidal ajunsese să-l ducă cu maşina în timpul şederii sale acolo. Aflând că şoferiţa era chiliană, i-a spus că fusese la Observatorul La Silla din Chile, că în emisfera sudică se pot vedea constelaţii necunoscute în nord, precum cele două galaxii ale Norului lui Magellan, Norul Mic şi Norul Mare, şi că acolo nopţile nepoluate şi cu climă
uscată sunt ideale pentru a scruta firmamentul. Aşa s-a descoperit că galaxiile se grupează precum o pânză de păianjen.
Printr-o coincidenţă demnă de un roman, şi-a terminat vizita în Chile în aceeaşi zi a anului 1974 în care ea şi fiul ei plecau în Canada. Mă gândesc că poate s-au nimerit alături pe aeroport, aşteptându-şi fiecare zborul şi fără a se cunoaşte, dar ei pretind că aşa ceva nu e cu putinţă căci el ar fi remarcat-o pe femeia cea frumoasă, iar ea l-ar fi remarcat la rândul ei, pentru că pe atunci un negru atrăgea atenţia în Chile, mai ales unul atât de înalt şi de chipeş ca el.
Nidiei i-a fost de ajuns o săptămână de condus maşina cu pasagerul pe bancheta din spate pentru a-şi da seama că
omul era o combinaţie rară între o minte strălucită şi o fantezie de visător, însă era total lipsit de simţul practic cu care se putea lăuda ea. Nini n-a reuşit niciodată să-mi explice cum de ajunsese la această concluzie la volanul automobilului şi în plin trafic, cert e că o nimerise din plin.
