încoace a fost buşit de şaptesprezece ori, dar fuge ca un Ferrari. Am plecat într-o zi de iarnă, cu vânt şi ploaie, când golful San Francisco îşi pierde culorile şi peisajul parcă e desenat în tuş, alb-negru-gri. Bunică-mea conducea în stilul ei caracteristic, sacadat, încleştată de volan ca de un colac de salvare, uitându-se mai mult la mine decât la drum şi dându-mi ultimele instrucţiuni. Încă nu-mi spusese unde mă

trimitea exact; când făcuse planul pentru a mă pune la adăpost pronunţase doar cuvântul Chile. În maşină mi-a dat mai multe amănunte şi mi-a dat şi un pliant turistic amărât.

— Chiloé? Unde e asta?

— Ai acolo toate informaţiile necesare, mi-a răspuns ea, indicându-mi pliantul.

— Pare cam departe…

— Cu cât mai departe, cu atât mai bine. În Chiloé am un prieten, Manuel Arias, singurul om de pe lume, în afară de Mike O’Kelly, căruia aş îndrăzni să-i cer să te ascundă un an sau doi.

— Un an sau doi! Nini, ai înnebunit!

— Uite ce e, fetiţo, sunt momente când nu ai niciun fel de control asupra propriei vieţi, laşi lucrurile să treacă, atât. Iar ăsta e unul din momentele alea, mi-a declarat cu nasul în parbriz, încercând să se strecoare prin noianul de maşini de pe autostradă.

Am ajuns la aeroport în ultima clipă şi ne-am despărţit fără sentimentalisme; ultima imagine pe care o păstrez de atunci e maşina Volkswagen care se depărta cu smucituri prin ploaie.

Am zburat câteva ore până la Dallas, înghesuită între geam şi o grăsană care mirosea a arahide prăjite, apoi cu alt avion zece ore până la Santiago, trează şi înfometată, 7

- CAIETUL MAYEI -

amintindu-mi, cugetând şi citind broşurica despre Chiloé, care lăuda peisajul, bisericile de lemn şi viaţa rurală. M-am îngrozit. Se revărsau zorile zilei de 2 ianuarie a acestui an, 2009 – un cer portocaliu deasupra Anzilor albaştri, definitivi, eterni şi uriaşi –, când vocea pilotului a anunţat că ne pregăteam să coborâm. Şi a apărut o vale verde, am văzut şiruri de copaci, ogoare semănate şi, în depărtare, oraşul Santiago unde s-au născut bunica şi tata şi unde se află o bucată misterioasă a istoriei familiei mele.

Ştiu puţine lucruri despre trecutul bunică-mii, n-a prea vorbit despre asta, de parcă viaţa ei ar fi început atunci când l-a cunoscut pe Popo. În 1974, în Chile, îi murea primul soţ, Felipe Vidal, la câteva luni după puciul militar care debarca guvernul socialist al lui Salvador Allende şi instaura dictatura în ţară. Pomenindu-se văduvă, a hotărât că n-avea de gând să trăiască într-un regim opresiv, aşa că a emigrat în Canada împreună cu fiul ei Andrés, adică tatăl meu. Care nu poate nici el să-mi ofere mai multe amănunte, pentru că are prea puţine amintiri din copilărie, dar îşi venerează şi acum tatăl, de la care au rămas doar trei fotografii. „Nu-i aşa că n-o să ne mai întoarcem?” o întrebase în avionul de Canada, acuzator. Avea nouă ani, se maturizase brusc în ultimele luni şi voia explicaţii, pentru că-şi dădea seama că mama încerca să-l protejeze cu jumătăţi de adevăr şi minciuni. Acceptase bărbăteşte vestea atacului de cord pe care-l suferise tatăl său şi că acesta fusese îngropat fără ca să-şi poată lua rămas-bun de la el. După care s-a trezit în avion în drum spre Canada. „Sigur că ne vom întoarce, Andrés”, îl liniştise mama, dar el n-o crezuse.

La Toronto au fost primiţi de voluntari ai Comitetului pentru Refugiaţi, care le-au dat îmbrăcăminte potrivită şi i-au instalat într-un apartament mobilat, cu paturile făcute şi frigiderul plin. În primele trei zile, cât au ţinut proviziile, mama şi fiul au stat în casă, copleşiţi de singurătate, dar în a patra a venit o asistentă socială care vorbea bine spaniola şi 8

- ISABEL ALLENDE -

i-a pus la curent cu beneficiile şi drepturile de care se bucură orice locuitor al Canadei. Mai întâi şi mai întâi au luat lecţii intensive de engleză, copilul a fost înscris la şcoală; pe urmă Nidia s-a angajat ca şoferiţă, ca să nu primească

pomană de la stat fără să muncească. Ocupaţia cea mai nepotrivită pentru Nini, care şi acum conduce groaznic, darămite atunci.

Scurta toamnă canadiană a lăsat locul unei ierni polare, superbă pentru Andrés – care acum se numea Andy şi descoperea fericirea patinajului şi a schiului –, dar insuportabilă pentru Nidia, care nu reuşea să se încălzească

şi nici să treacă peste durerea de a-şi fi pierdut bărbatul şi ţara. Starea de spirit nu i s-a schimbat nici la venirea primăverii, nici la apariţia florilor de azi pe mâine, iscate ca prin minune din zăpadă. Se simţea lipsită de rădăcini şi ţinea valiza pregătită, aşteptând să revină în Chile imediat ce s-ar fi sfârşit dictatura, nebănuind că aceasta avea să dureze şaisprezece ani.

Nidia Vidal a rămas la Toronto doi ani, numărând zilele şi orele, până când l-a cunoscut pe Paul Ditson II, adică pe Popo al meu, profesor la Universitatea California de la Berkeley şi care venise la Toronto ca să ţină o serie de conferinţe despre o planetă invizibilă, a cărei existentă

încerca s-o dovedească prin calcule poetice şi salturi de imaginaţie. Era unul dintre puţinii astronomi afro-americani într-o profesie în care albii sunt majoritari, o somitate în domeniul său şi autor a mai multe cărţi. În tinereţe petrecuse un an în Kenia, la lacul Turkana, unde studiase megaliţii din regiune şi dezvoltase teoria, bazată pe descoperiri arheologice, conform căreia aceste coloane de bazalt fuseseră observatoarele astronomice folosite cu trei sute de ani înainte de creştinism pentru a stabili calendarul lunar Borana, folosit şi acum de păstorii din Etiopia şi Kenia.

Acolo, în Africa începuse să cerceteze cerul fără prejudecăţi, şi astfel i s-a născut bănuiala planetei invizibile, pe care mai 9

- CAIETUL MAYEI -

apoi a tot căutat-o fără rezultat cu cele mai puternice telescoape.

Universitatea din Toronto îl cazase într-un apartament pentru oaspeţi şi îi închiriase şi o maşină printr-o agenţie –

aşa se face că Nidia Vidal ajunsese să-l ducă cu maşina în timpul şederii sale acolo. Aflând că şoferiţa era chiliană, i-a spus că fusese la Observatorul La Silla din Chile, că în emisfera sudică se pot vedea constelaţii necunoscute în nord, precum cele două galaxii ale Norului lui Magellan, Norul Mic şi Norul Mare, şi că acolo nopţile nepoluate şi cu climă

uscată sunt ideale pentru a scruta firmamentul. Aşa s-a descoperit că galaxiile se grupează precum o pânză de păianjen.

Printr-o coincidenţă demnă de un roman, şi-a terminat vizita în Chile în aceeaşi zi a anului 1974 în care ea şi fiul ei plecau în Canada. Mă gândesc că poate s-au nimerit alături pe aeroport, aşteptându-şi fiecare zborul şi fără a se cunoaşte, dar ei pretind că aşa ceva nu e cu putinţă căci el ar fi remarcat-o pe femeia cea frumoasă, iar ea l-ar fi remarcat la rândul ei, pentru că pe atunci un negru atrăgea atenţia în Chile, mai ales unul atât de înalt şi de chipeş ca el.

Nidiei i-a fost de ajuns o săptămână de condus maşina cu pasagerul pe bancheta din spate pentru a-şi da seama că

omul era o combinaţie rară între o minte strălucită şi o fantezie de visător, însă era total lipsit de simţul practic cu care se putea lăuda ea. Nini n-a reuşit niciodată să-mi explice cum de ajunsese la această concluzie la volanul automobilului şi în plin trafic, cert e că o nimerise din plin.

Astronomul plutea la fel de pe altă lume precum planeta pe care o căuta pe cer; era în stare să calculeze cât ai clipi din ochi în cât timp ajunge pe Lună o navă spaţială care merge cu 28.286 de kilometri la oră, dar nu ştia cum funcţionează

un filtru de cafea. Ea nu mai simţise fiorul difuz al amorului de ceva ani, iar acest bărbat, foarte diferit de cei pe care-i cunoscuse în cei treizeci şi trei de ani de viaţă, o intriga şi o atrăgea.

10

- ISABEL ALLENDE -

Iar el, destul de speriat de stilul de condus al şoferiţei, era la rândul lui atras de femeia care se ascundea sub o uniformă prea mare şi o căciulă de vânător de urşi. Nu era genul care să cedeze lesne impulsurilor sentimentale şi, deşi îi trecuse prin minte să o seducă, a renunţat la idee; era prea complicat. Dar Nini a mea n-avea nimic de pierdut, aşa că s-a hotărât să ia iniţiativa înainte ca el să-şi termine seria de conferinţe. Îi plăcea culoarea lui de mahon – voia să-l vadă

tot – şi presimţea că aveau ceva în comun: el, astronomia, ea, astrologia, care în mintea ei erau cam tot aia. Şi-a mai zis că

ambii veniseră de departe ca să se întâlnească în partea asta a lumii şi că destinele lor erau scrise în stele. Încă de pe atunci Nini a mea era dependentă de horoscop, însă nu a lăsat totul pe seama hazardului. Înainte de pasul decisiv făcuse oarece investigaţii, aflând că era burlac, cu o bună

situaţie economică, sănătos şi doar cu unsprezece ani mai mare ca ea, deşi la prima vedere ai fi zis că e fiică-sa, dacă ar fi fost de aceeaşi rasă. Mulţi ani mai târziu, bunicul Popo îmi spunea râzând că dacă ea nu l-ar fi făcut knockout din prima ar fi şi acum amorezat de stele.

Astfel că a doua zi profesorul s-a aşezat pe scaunul din faţă ca să-şi vadă mai bine şoferul, iar ea a făcut nişte ture nenecesare prin oraş pentru ca el să aibă timp suficient.

Seara, după ce şi-a hrănit şi şi-a culcat copilul, Nidia şi-a lepădat uniforma, a făcut un duş, s-a rujat şi a apărut înaintea prăzii chipurile ca să-i dea dosarul uitat în maşină

şi care putea să aştepte foarte bine până a doua zi. Niciodată

nu luase o decizie amo-roasă atât de îndrăzneaţă. A ajuns la hotel înfruntând crivăţul, a urcat la apartamentul lui, şi-a făcut cruce şi a bătut la uşă. Era ora unsprezece şi jumătate când a intrat definitiv în viaţa lui Paul Ditson II.

Nini a mea trăise ca o călugăriţă la Toronto. Noaptea tânjea după o mână de bărbat pe trup, însă trebuia să

supravieţuiască şi să-şi crească fiul într-o ţară în care ar fi fost veşnic străină; nu avea timp de fantezii romanţioase.

11

- CAIETUL MAYEI -

Vitejia cu care se înarmase în seara aceea pentru a ajunge la uşa astronomului s-a topit în clipa în care omul i-a deschis în pijama şi cu o mutră adormită. S-au privit preţ de o jumătate de minut, neştiind ce să-şi spună – el nu o aştepta iar ea nu avea niciun plan –, după care el a poftit-o să intre, uimit de cât de altfel arăta fără uniformă şi căciulă. I-a admirat pletele negre, chipul cu trăsături neregulate şi zâmbetul pieziş, pe care până atunci le văzuse doar pe fugă.

Iar ea a fost uimită de diferenţa de înălţime dintre ei, prea puţin vizibilă în maşină: stând pe vârfuri abia ajungea cu nasul la sternul acestui uriaş. După care i-au căzut ochii pe dezordinea de cataclism din apartament şi a conchis că omul chiar că avea nevoie de ea.

Paul Ditson II îşi petrecuse cea mai mare parte a existenţei studiind comportamentul misterios al corpurilor astrale, dar ştia foarte puţin despre corpurile feminine şi nimic despre capriciile amorului. Nu fusese niciodată îndrăgostit; relaţia cea mai recentă era cu o colegă de facultate cu care se vedea de două ori pe lună, o evreică atrăgătoare care se ţinea bine pentru anii ei şi care insista să plătească nemţeşte nota la restaurant. Iar Nini a mea iubise doar doi bărbaţi, soţul ei şi un amant pe care şi-l smulsese din cap şi din inimă în urmă

cu zece ani. Primul fusese un partener cam zăpăcit, absorbit doar de munca sa şi de acţiunea politică, călătorind întruna şi mult prea distrat ca să se prindă de nevoile ei, cel de-al doilea fusese o legătură sporadică. Nidia Vidal şi Paul Ditson II erau pregătiţi pentru dragostea ce-avea să-i unească până