Primul Paul Ditson a cumpărat casa în 1948, exact anul când a fost abolită restricţia rasială de a achiziţiona proprietăţi în Berkeley. Familia Ditson a fost prima familie de culoare din cartier – şi singura preţ de douăzeci de ani –, după care au început să vină şi altele. Casa fusese construită
în 1885 de un magnat al portocalelor, care la moarte şi-a donat averea universităţii, lăsându-şi familia pe drumuri. A 24
- ISABEL ALLENDE -
stat neocupată mult timp, apoi a trecut din mână în mână, deteriorându-se tot mai mult, până când au cumpărat-o Ditsonii şi au reparat-o, pentru că era solidă şi cu fundaţie bună. După moartea părinţilor săi, bunicul Popo a răscumpărat partea fraţilor lui şi a rămas singur în relicva asta victoriană cu şase dormitoare şi un fel de turlă-foişor în care şi-a instalat telescopul.
Când au ajuns Nidia şi Andy Vidal, Popo ocupa doar două
încăperi, bucătăria şi baia, restul casei fiind închis. Nini a mea a năvălit ca un uragan al renovării, a aruncat la gunoi tot felul de troace, a făcut curăţenie şi dezinsecţie, dar îndârjirea ei s-a izbit de haosul endemic al bărbatului. După
lupte seculare au stabilit că ea era stăpână pe casă, cu condiţia să nu se atingă de birou şi de foişorul stelelor.
Nini s-a simţit în largul ei la Berkeley, acest oraş murdar, radical, extravagant, populat de un amestec de rase şi culori, cu cel mai mare procent de genii şi premiaţi Nobel din lume, saturat de cauze nobile şi de un bigotism intolerant. Bunică-mea s-a transformat: dacă până atunci fusese o tânără
văduvă prudentă şi responsabilă, căutând să treacă
neobservată, la Berkeley a ieşit la lumină firea ei autentică.
Nu mai trebuia să se costumeze în şoferiţă, ca la Toronto, nici să se supună ipocriziei sociale, ca în Chile, aici n-o cunoştea nimeni, putea să se reinventeze. A adoptat estetica hipioţilor care lâncezeau pe Telegraph Avenue vânzându-şi obiectele de artizanat în fum de tămâie şi marijuana. A început să poarte tunici, sandale şi coliere indiene ieftine, dar era departe de a fi o adevărată hipioată – muncea, ţinea o casă şi creştea o nepoată, participa la viaţa comunităţii şi n-am văzut-o niciodată intonând în transă cântece în sanscrită.
Spre revolta vecinilor, mai ales colegi ai bărbatului ei, care vieţuiau în reşedinţe întunecate, vag englezeşti şi acoperite de iederă, Nini a vopsit căsoiul Ditson în culorile psihedelice inspirate de pe strada Castro din San Francisco, unde comunitatea gay începea să se instaleze şi să remodeleze 25
- CAIETUL MAYEI -
casele vechi. Pereţii de culoare violet şi verde, frizele galbene şi ghirlandele de flori de ghips au provocat bârfe şi vreo două
citaţii ale primăriei, asta până când fotografia casei a apărut într-o revistă de arhitectură, a devenit obiectiv turistic şi a început să fie imitată de restaurantele pakistaneze, magazinele pentru tineret şi atelierele artiştilor.
Nini şi-a lăsat amprenta personală şi în decoraţia interioară. Mobila ceremonioasă, pendulele masive şi tablourile fioroase cu rame aurite cumpărate de primul Ditson au primit contribuţia simţului ei artistic: lămpi cu ciucuri, covoare miţoase, divane turceşti şi perdele croşetate.
În camera mea, vopsită în culoare de mango, deasupra patului era un baldachin din pânză indiană tivit cu oglinjoare, din tavan atârna un dragon înaripat care putea să
mă omoare dacă pica pe mine, iar pe pereţi pusese fotografii cu copii africani subnutriţi, ca să văd că bietele făpturi crăpau de foame în timp ce eu făceam mofturi. Bunicul Popo era de părere că din cauza dragonului şi a copiilor din Biafra aveam insomnii şi lipsă de poftă de mâncare.
Am început să sufăr de atacul frontal al bacteriilor chiliene. A doua zi după sosirea pe insulă am căzut la pat cocoşată de dureri de stomac, n-am scăpat nici acum, stau cu orele în faţa ferestrei cu o ploscă cu apă fierbinte pe burtă. Bunică-mea ar zice că e din cauză că sufletul meu n-a ajuns încă în Chiloé, crede că drumul cu avionul nu e indicat, pentru că sufletul călătoreşte mai încet decât trupul, rămâne în urmă şi uneori se rătăceşte pe drum; ăsta ar fi motivul pentru care piloţii, printre ei şi taică-meu, nu sunt niciodată prezenţi pe de-a-ntregul: îşi aşteaptă sufletul, care mai pluteşte printre nori.
Aici nu poţi închiria DVD-uri sau jocuri video, singurul cinematograf e şcoala, unde se dau filme o dată pe săptămână. Singura distracţie sunt romanele de amor ale Blancăi Schnake şi cărţile despre Chiloé în spaniolă, foarte bune ca să învăţ spaniola, dar greu de citit. Manuel mi-a dat 26
- ISABEL ALLENDE -
o lanternă cu baterii care se prinde de frunte ca un lămpaş
de miner – aşa citim când se ia lumina. Pot să spun prea puţin despre Chiloé, abia dac-am ieşit din casă, dar aş putea umple pagini întregi despre Manuel Arias, despre pisici şi câine, care sunt acum familia mea, despre tanti Blanca, care vine întruna să mă vadă, deşi e limpede că vine pentru Manuel, despre Juanito Corrales, un puşti care vine şi el zilnic ca să citim împreună şi să se joace cu Fákin. Câinele ăsta e foarte selectiv în stabilirea relaţiilor, dar pe Juanito îl acceptă.
Ieri am cunoscut-o pe bunica lui Juanito. N-o văzusem până atunci, pentru că era la spitalul din Castro, capitala arhipelagului Chiloé, împreună cu bărbatu-său, căruia i se amputase un picior în decembrie şi nu se vindecase ca lumea. Eduvigis Corrales are pielea de culoarea teracotei, chipul vesel brăzdat de riduri, trup lătăreţ şi picioare scurte, e o localnică tipică. Poartă tulpan şi haine de misionară, cu fustă groasă şi ciubote de pădurar. Pare de şaizeci de ani, dar n-are decât patruzeci şi cinci; aici lumea îmbătrâneşte repede şi trăieşte mult. A venit cu o oală de fontă, care cântărea o tonă, a pus-o la încălzit în bucătărie şi mi-a tras un discurs repezit din care am înţeles că ea e Eduvigis Corrales, vecina cavalerului şi menajera acestei case, cu respect. Şi: „Vai, dar tare drăguţă fătucă e gringuita noastră!
Isus să ne-o păzească! Cavalerul o aştepta, la fel ca toţi de pe insulă, sper să-i placă puişorul cu cartofiori pe care i l-am gătit”. Nu era dialectul local, cum credeam, ci o spaniolă
mitraliată. Am dedus că Manuel era cavalerul, deşi Eduvigis vorbea la persoana a treia, de parcă omul n-ar fi fost de faţă.
Cu mine însă se poartă la fel ca bunică-mea, cam poruncitor. Femeia vine să facă curat, ia rufele la spălat, sparge lemne cu un topor atât de greu, că eu nu l-aş putea nici măcar ridica, îşi cultivă pământul, îşi mulge vaca, îşi tunde oile şi ştie să prepare porcul, dar nu iese la pescuit sau la cules scoici din cauza artritei. Zice că bărbatu-său nu e soi rău, cum crede lumea din sat, numai că diabetul i-a 27
- CAIETUL MAYEI -
stricat firea şi de când şi-a pierdut piciorul nu vrea decât să
moară. Din cei cinci copii în viaţă acasă i-a rămas doar Azucena de treisprezece ani, îşi creşte şi nepotul, pe Juanito, de zece, dar care pare mai mic „pentru că s-a născut spiritualizat”, mi-a explicat ea. Spiritualizarea asta poate însemna ori că e debil mintal, ori că are mai mult spirit decât corp; cred că în cazul lui Juanito se aplică ultima explicaţie, că puştiul numai prost nu e.
Eduvigis trăieşte din ce scoate de pe câmp, din ce-i plăteşte Manuel şi din ce-i trimite o fiică, mama lui Juanito, care lucrează la o crescătorie de somoni din sudul Insulei Mari. În Chiloé industria somonului e a doua din lume, după
Norvegia, şi a ridicat economia regiunii, dar a contaminat fundul marin, ruinându-i pe pescarii individuali şi ducând astfel la dezmembrarea familiilor. Manuel îmi spune că acum industria e terminată, pentru că puneau prea mulţi peşti la un loc şi le dădeau prea multe antibiotice, drept care n-au mai putut fi salvaţi după ce au fost atacaţi de nu ştiu ce virus. Există douăzeci de mii de şomeri din industria somonului, majoritatea femei, dar fata lui Eduvigis mai lucrează.
Pe urmă ne-am aşezat la masă. Aroma mâncării m-a readus în bucătăria copilăriei, în casa bunicilor, mi s-au umezit ochii de dor. Puiul făcut de Eduvigis a fost prima mea masă solidă după mai multe zile. Căci mă simţisem tare rău, vomitam şi aveam diaree, situaţie imposibil de disimulat într-o casă lipsită de uşi. L-am întrebat pe Manuel ce era cu uşile şi mi-a răspuns că prefera spaţiile deschise. Sunt sigură că
m-am îmbolnăvit după ce-am mâncat scoicile cu parmezan şi tarta cu merişoare aduse de Blanca. La început, Manuel s-a făcut că ignoră zgomotele pe care le produceam la closet, dar la un moment dat s-a alertat, că l-am auzit vorbind la mobil cu Blanca şi cerându-i sfatul, după care s-a apucat să-mi facă fiertură de orez, să-mi schimbe cearşafurile şi să-mi pună o buiotă pe burtă. Mă observa cu coada ochiului, atent la toate nevoile mele. Dacă încercam să-i mulţumesc, scotea 28
- ISABEL ALLENDE -
un mârâit. A chemat-o şi pe Liliana Treviño, infirmiera, o tânără scundă şi îndesată, cu râs molipsitor şi o claie de păr creţ, care mi-a dat nişte caşete enorme de cărbune, aspre şi negre, imposibil de înghiţit. Şi fără niciun efect, drept care Manuel a împrumutat camioneta zarzavagiului şi m-a dus la doctor.
În fiecare joi trece pe aici şalupa Serviciului Naţional de Sănătate, care face turul insulelor. Medicul părea un puşti de paisprezece ani, miop şi imberb, dar i-a fost de ajuns o privire ca să pună diagnosticul: „Are chilenită, răul care-i loveşte pe străinii care vin în Chile. Nimic grav”, a spus şi mi-a dat nişte pilule într-un cornet de hârtie. Eduvigis mi-a preparat o infuzie de ierburi pentru că n-are încredere în medicamentele de la farmacie, zice că sunt o afacere a corporaţiilor americane. Am băut cuminte ceaiul şi sunt din ce în ce mai bine. Îmi place Eduvigis Corrales, că e la fel de vorbăreaţă ca tanti Blanca; ceilalţi de pe aici sunt taciturni.
Juanito Corrales m-a întrebat de familia mea, aşa că i-am spus că mama era o prinţesă din Laponia. Manuel lucra la biroul său şi n-a făcut niciun comentariu, dar după plecarea băiatului m-a informat că locuitorii Laponiei, sami, nu au monarhie. Ne aşezaserăm la masă, el, în faţa unei limbi-de-mare cu unt şi coriandru, eu, în faţa unei supe chioare. I-am spus că treaba cu prinţesa din Laponia îi venise bunică-mii într-o clipă de inspiraţie, pe când aveam cinci ani şi începeam să percep misterul care o învăluia pe mama. Ţin minte că eram în bucătărie, încăperea cea mai primitoare din casă, în timp ce se coceau biscuiţii săptămânali destinaţi drogaţilor şi delincvenţilor lui Mike O’Kelly, cel mai bun prieten al lui Nini, care şi-a pus în cap sarcina imposibilă de a salva tineretul rătăcit. Irlandez autentic, născut la Dublin, cu tenul atât de alb, părul atât de negru şi ochii atât de albaştri, încât bunicul l-a poreclit Albă-ca-Zăpada, după
fraiera aia care mânca mere otrăvite în filmul lui Walt Disney. Nu că Mike ar fi vreun fraier, dimpotrivă: e singurul 29
- CAIETUL MAYEI -
