Spaniola mea e bolovănoasă, în schimb engleza lui e fluidă, deşi cu accent australian şi intonaţie chiliană. Am stabilit că trebuie să exersez mai mult, aşa că încercăm să

32

- ISABEL ALLENDE -

vorbim în spaniolă, dar curând începem să amestecăm ambele limbi în aceeaşi frază, drept care iese un spanglish de toată frumuseţea. Iar dacă ne certăm, el vorbeşte o spaniolă

ca la carte, iar eu urlu într-o engleză de borfaş, ca să-l sperii.

Manuel nu vorbeşte despre el. Puţinul pe care-l ştiu l-am ghicit sau l-am aflat de la Blanca. Există ceva ciudat în viaţa lui. Trecutul lui cred c-a fost mai tulbure decât al meu, pentru că în mai multe nopţi l-am auzit zbuciumându-se şi gemând în somn: „Scoateţi-mă de aici!” Se aude tot în casa asta cu pereţi subţiri. Primul impuls a fost să-l trezesc, dar n-am curaj să mă duc la el în dormitor, lipsa uşilor mă

îndeamnă la prudenţă. Coşmarurile lui sugerează prezenţe malefice, casa parcă se umple de demoni. Până şi Fákin începe să tremure şi se lipeşte speriat de mine.

Lucrul cu Manuel Arias e foarte lejer. Trebuie să transcriu interviurile de pe bandă şi să trec pe curat notiţele lui pentru carte. E atât de ordonat, că dacă deplasez o hârtiuţă chiar neimportantă de pe birou se albeşte la faţă. „Poţi să te simţi foarte onorată, Maya, eşti prima şi unica persoană căreia îi permit să calce în biroul meu. Sper să nu regret asta”, mi-a declarat când am aruncat la gunoi calendarul de anul trecut.

L-am recuperat intact, doar puţin mânjit cu spaghete, şi l-am relipit pe computer cu gumă de mestecat. Nu mi-a vorbit douăzeci şi şase de ore.

Cartea lui despre magia din Chiloé îmi răpeşte somnul. (E

un fel de a spune, mie orice tâmpenie îmi răpeşte somnul.) Eu nu sunt superstiţioasă ca bunica Nini, dar sunt de acord că lumea e misterioasă şi orice e posibil. Manuel are un capitol întreg despre Mayoría, sau Recta Provincia, cum se numea stăpânirea vrăjitorilor, foarte temută pe aici. În insulă

se zvoneşte că cei din neamul Miranda sunt vrăjitori, lumea se închină sau îşi încalecă degetele când trece prin faţa casei lui Rigoberto Miranda, pescar de meserie şi rudă cu Eduvigis Corrales. Numele lui e la fel de suspect precum îi e norocul: peştii se bat să-i intre în plasă chiar şi pe timp de furtună, 33

- CAIETUL MAYEI -

vaca lui a fătat de două ori în trei ani câte doi viţei. Cică ar zbura noaptea cu ajutorul unui macuñ, un fel de pieptar făcut din pielea de pe pieptul unui mort, dar nimeni nu l-a văzut zburând. Aşa că ar fi indicat ca răposaţilor să li se taie pieptul cu cuţitul sau cu o piatră ascuţită ca să n-ajungă

după aia transformaţi în vestă, o soartă nedemnă.

Vrăjitorii zboară, pot face mult rău, ucid cu gândul şi se prefac în animale, chestii care nu cred că i se potrivesc lui Rigoberto Miranda, un bărbat timid care îi aduce lui Manuel raci. Dar părerea mea nu contează, eu sunt o gringa ignorantă. Eduvigis m-a prevenit că atunci când vine Rigoberto trebuie să-mi încalec degetele, ca să nu aducă

vreun blestem în casă. Cine n-a fost victima unei vrăjitorii tinde să nu creadă, dar dacă se petrece ceva bizar, lumea dă

fuga la machi, o tămăduitoare indigenă. Să zicem că o familie întreagă începe să tuşească; atunci machi caută Vasiliscul sau Şopârloiul, o reptilă malefică născută dintr-un ou de cocoş, care-şi face veacul sub talpa casei şi noaptea le soarbe răsuflarea oamenilor care dorm.

Poveştile cele mai teribile le afli de la bătrânii care vieţuiesc în zonele cele mai îndepărtate din arhipelag, unde se păstrează aceleaşi credinţe şi obiceiuri de sute de ani.

Manuel îşi ia informaţiile nu numai de la aceştia, dar şi de la ziarişti, profesori, librari şi comercianţi, care îşi bat joc de vrăjitori şi de magie, dar nici n-au curaj să intre într-un cimitir după lăsarea întunericului. Blanca Schnake spune că

în tinereţe tatăl ei cunoştea intrarea în peştera unde se adunau vrăjitorii, în paşnicul sat Quicaví, dar cutremurul din 1960 a deplasat pământ şi mare şi de-atunci nimeni n-a mai găsit-o.

Păzitorii peşterii sunt invunches, făpturi groaznice create de vrăjitori din primul născut de parte bărbătească al unui cuplu, răpit înainte de botez. Metoda de a transforma un sugar într-un invunche e pe cât de macabră, pe atât de improbabilă: îi rup un picior, îl răsucesc şi i-l vâră sub pielea spatelui, ca să se poată deplasa în trei labe dar să nu fugă; 34

- ISABEL ALLENDE -

pe urmă îl ung cu o alifie care face să-i crească o blană aspră

de ţap, îi spintecă limba ca la şarpe şi îl hrănesc cu carne putrezită de femeie moartă şi lapte de indiană. Prin comparaţie, un zombi se poate socoti norocos. Mă întreb ce minte bolnavă poate scorni asemenea orori.

Teoria lui Manuel în ceea ce priveşte Recta Provincia sau Mayoría e că aceasta a fost la origini un sistem politic. Din secolul al XVIII-lea, indienii băştinaşi huilliche s-au răsculat împotriva dominaţiei spaniole, iar mai apoi a autorităţilor chiliene; pesemne că au format un guvern clandestin imitat după stilul de administraţie al spaniolilor şi iezuiţilor, au împărţit teritoriul în regate şi au numit preşedinţi, notari, judecători etc. Erau trei vrăjitori principali, care ascultau de Regele Provinciei, de Regele de Peste Pământ şi de Regele de Sub Pământ. Cum secretul trebuia păstrat şi populaţia ţinută sub control, Mayoría a creat un climat de teroare superstiţioasă, şi astfel o strategie politică a sfârşit transformată într-o tradiţie de magie.

În anul 1880 mai multe persoane acuzate de vrăjitorie au fost arestate, au fost judecate la Ancud şi împuşcate, pentru a frânge puterea Mayoríei, dar nimeni nu poate afirma cu certitudine că au şi reuşit.

— Tu crezi în vrăjitoare, Manuel?

— Nu, dar de existat or exista, cum se spune în Spania.

— Răspunde-mi prin da sau nu!

— E imposibil să dovedesc că nu, dar linişteşte-te, Maya, trăiesc aici de mulţi ani şi singura vrăjitoare pe care o cunosc e Blanca.

Blanca nu crede în toate astea. Mi-a spus că invunches au fost inventaţi de misionari pentru ca familiile din Chiloé să-şi boteze copiii, dar asta mi se pare cam exagerat, chiar şi pentru iezuiţi.

— Cine e Mike O’Kelly? Am primit un mesaj de neînţeles de la el, m-a întrebat Manuel.

35

- CAIETUL MAYEI -

— A, ţi-a scris Albă-ca-Zăpada! E un irlandez prieten de încredere al familiei noastre. O fi ideea lui Nini să

comunicăm prin el, pentru mai multă siguranţă. Pot să-i răspund?

— Nu direct, îmi spui mie şi trimit mesajul.

— Exagerezi cu precauţiile astea, dacă vrei să ştii.

— Bunica ta trebuie că are motivele ei să fie precaută.

— Bunica şi Mike O’Kelly fac parte din Clubul Criminalilor şi-ar da oricât să aibă de-a face cu o crimă adevărată, dar, aşa, se mulţumesc să se joace de-a bandiţii.

— Ce club e ăsta? a întrebat el îngrijorat.

Şi i-am spus povestea de la început. Cu unsprezece ani înainte de a mă naşte eu, biblioteca comitatului Berkeley a angajat-o pe Nini să le spună poveşti copiilor ca să-i ţină

ocupaţi după şcoală până veneau părinţii să-i ia acasă. După

un timp, a propus şi şedinţe de poveşti pentru adulţi, cu detectivi, idee pe care biblioteca a acceptat-o. Atunci a înfiinţat împreună cu Mike O’Kelly Clubul Criminalilor, deşi biblioteca îl promovează sub numele de Clubul Romanului Noir. La poveştile pentru copii asistam şi eu printre puştii care-i sorbeau fiecare cuvânt, iar uneori, când n-avea cu cine să mă lase, mă lua şi la cele pentru oameni mari. Aşezată pe o pernă, cu picioarele încrucişate precum un fachir, bunica întreba copiii ce voiau să le spună, cineva propunea tema, iar ea improviza povestea în mai puţin de zece secunde. Pe Nini a deranjat-o dintotdeauna artificiul finalului fericit la poveştile pentru copii; pretinde că în viaţă sunt numai praguri, mergi prin viaţă lovindu-te de ele şi luând-o în bot. I se pare o îngrădire chestia că eroul trebuie răsplătit şi personajul rău pedepsit, dar ca să nu-şi piardă slujba era silita să se ţină de tiparul tradiţional, vrăjitoarea cea rea nu putea s-o otrăvească nepedepsită pe prinţesă şi-apoi să se mărite în rochie albă cu prinţul. Drept care Nini a mea preferă publicul adult, pentru că crimele fioroase n-au nevoie de happy end. E foarte documentată, a citit tot ce-a găsit despre cazurile de care s-a ocupat poliţia şi toate manualele 36

- ISABEL ALLENDE -

de medicină legală, pretinde că împreună cu Mike O’Kelly ar putea face fără probleme o autopsie pe masa din bucătărie.

Clubul Criminalilor e compus dintr-un grup de iubitori ai romanelor poliţiste, persoane inofensive care în timpul liber se distrează punând la cale omucideri monstruoase. A început discret la biblioteca din Berkeley şi acum, graţie internetului, are acoperire mondială. E finanţat exclusiv de membrii săi, numai că aceştia se reunesc într-o clădire publică, aşa că în presa locală au apărut voci indignate care au clamat că se promovează crima pe banii contribuabilului.

„Nu pricep de ce se vaită atât. Că doar e mai bine să vorbeşti despre crime decât să le comiţi”, a pledat ea înaintea primarului care o citase pentru a discuta problema.

Legătura între Nini şi Mike O’Kelly s-a născut într-un anticariat în care amândoi frecventau la raionul de cărţi poliţiste vechi. Ea se măritase de curând cu Popo, el era student la universitate, mergea încă pe două picioare şi nici nu visa să devină activist social sau să salveze de pe stradă