Astronomul plutea la fel de pe altă lume precum planeta pe care o căuta pe cer; era în stare să calculeze cât ai clipi din ochi în cât timp ajunge pe Lună o navă spaţială care merge cu 28.286 de kilometri la oră, dar nu ştia cum funcţionează
un filtru de cafea. Ea nu mai simţise fiorul difuz al amorului de ceva ani, iar acest bărbat, foarte diferit de cei pe care-i cunoscuse în cei treizeci şi trei de ani de viaţă, o intriga şi o atrăgea.
10
- ISABEL ALLENDE -
Iar el, destul de speriat de stilul de condus al şoferiţei, era la rândul lui atras de femeia care se ascundea sub o uniformă prea mare şi o căciulă de vânător de urşi. Nu era genul care să cedeze lesne impulsurilor sentimentale şi, deşi îi trecuse prin minte să o seducă, a renunţat la idee; era prea complicat. Dar Nini a mea n-avea nimic de pierdut, aşa că s-a hotărât să ia iniţiativa înainte ca el să-şi termine seria de conferinţe. Îi plăcea culoarea lui de mahon – voia să-l vadă
tot – şi presimţea că aveau ceva în comun: el, astronomia, ea, astrologia, care în mintea ei erau cam tot aia. Şi-a mai zis că
ambii veniseră de departe ca să se întâlnească în partea asta a lumii şi că destinele lor erau scrise în stele. Încă de pe atunci Nini a mea era dependentă de horoscop, însă nu a lăsat totul pe seama hazardului. Înainte de pasul decisiv făcuse oarece investigaţii, aflând că era burlac, cu o bună
situaţie economică, sănătos şi doar cu unsprezece ani mai mare ca ea, deşi la prima vedere ai fi zis că e fiică-sa, dacă ar fi fost de aceeaşi rasă. Mulţi ani mai târziu, bunicul Popo îmi spunea râzând că dacă ea nu l-ar fi făcut knockout din prima ar fi şi acum amorezat de stele.
Astfel că a doua zi profesorul s-a aşezat pe scaunul din faţă ca să-şi vadă mai bine şoferul, iar ea a făcut nişte ture nenecesare prin oraş pentru ca el să aibă timp suficient.
Seara, după ce şi-a hrănit şi şi-a culcat copilul, Nidia şi-a lepădat uniforma, a făcut un duş, s-a rujat şi a apărut înaintea prăzii chipurile ca să-i dea dosarul uitat în maşină
şi care putea să aştepte foarte bine până a doua zi. Niciodată
nu luase o decizie amo-roasă atât de îndrăzneaţă. A ajuns la hotel înfruntând crivăţul, a urcat la apartamentul lui, şi-a făcut cruce şi a bătut la uşă. Era ora unsprezece şi jumătate când a intrat definitiv în viaţa lui Paul Ditson II.
Nini a mea trăise ca o călugăriţă la Toronto. Noaptea tânjea după o mână de bărbat pe trup, însă trebuia să
supravieţuiască şi să-şi crească fiul într-o ţară în care ar fi fost veşnic străină; nu avea timp de fantezii romanţioase.
11
- CAIETUL MAYEI -
Vitejia cu care se înarmase în seara aceea pentru a ajunge la uşa astronomului s-a topit în clipa în care omul i-a deschis în pijama şi cu o mutră adormită. S-au privit preţ de o jumătate de minut, neştiind ce să-şi spună – el nu o aştepta iar ea nu avea niciun plan –, după care el a poftit-o să intre, uimit de cât de altfel arăta fără uniformă şi căciulă. I-a admirat pletele negre, chipul cu trăsături neregulate şi zâmbetul pieziş, pe care până atunci le văzuse doar pe fugă.
Iar ea a fost uimită de diferenţa de înălţime dintre ei, prea puţin vizibilă în maşină: stând pe vârfuri abia ajungea cu nasul la sternul acestui uriaş. După care i-au căzut ochii pe dezordinea de cataclism din apartament şi a conchis că omul chiar că avea nevoie de ea.
Paul Ditson II îşi petrecuse cea mai mare parte a existenţei studiind comportamentul misterios al corpurilor astrale, dar ştia foarte puţin despre corpurile feminine şi nimic despre capriciile amorului. Nu fusese niciodată îndrăgostit; relaţia cea mai recentă era cu o colegă de facultate cu care se vedea de două ori pe lună, o evreică atrăgătoare care se ţinea bine pentru anii ei şi care insista să plătească nemţeşte nota la restaurant. Iar Nini a mea iubise doar doi bărbaţi, soţul ei şi un amant pe care şi-l smulsese din cap şi din inimă în urmă
cu zece ani. Primul fusese un partener cam zăpăcit, absorbit doar de munca sa şi de acţiunea politică, călătorind întruna şi mult prea distrat ca să se prindă de nevoile ei, cel de-al doilea fusese o legătură sporadică. Nidia Vidal şi Paul Ditson II erau pregătiţi pentru dragostea ce-avea să-i unească până
la sfârşit.
Am ascultat de multe ori povestea – probabil romanţată – a dragostei bunicilor mei şi am ajuns s-o ştiu pe de rost, ca pe o poezie. Fireşte, nu cunosc amănuntele acelei nopţi, dar mi le pot imagina, doar îi cunosc pe amândoi. O fi bănuit dragul meu Popo în clipa în care îi deschidea uşa acestei chiliene că
se afla înaintea unei răspântii esenţiale şi că alegerea avea să-i determine destinul? Nu, sigur că nu, nu i-ar fi trecut lui prin minte o frază atât de ieftină. Iar Nini? Parcă o văd 12
- ISABEL ALLENDE -
mergând ca o somnambulă printre hainele aruncate pe jos şi scrumierele pline până la refuz, traversând livingul, intrând în dormitor şi aşezându-se pe pat, pentru că fotoliul şi scaunele erau ocupate de hârtii şi cărţi. El s-o fi aşezat lângă
ea în genunchi şi o fi îmbrăţişat-o, or fi rămas aşa o vreme, încercând să se obişnuiască cu intimitatea asta nouă. Poate că ei i s-a făcut prea cald, iar el a ajutat-o să-şi scoată
paltonul şi cizmele; poate că atunci s-au mângâiat ezitant, recunoscându-se, pipăindu-şi sufletul ca să fie siguri că nu se înşelau. „Miroşi a tutun şi a prăjituri. Şi eşti negru şi lucios ca o focă”, o fi spus ea. Fraza asta am auzit-o adesea.
Ultima parte a legendei n-am nevoie s-o inventez: mi-au povestit-o ei. După prima îmbrăţişare, Nini a fost sigură că-l mai cunoscuse pe astronom în altă viaţă şi alt secol, că asta era doar o reîntâlnire şi că semnele lor astrale şi prevestirile tarotului se completau! „Noroc că eşti bărbat, Paul.
Imaginează-ţi ce-ar fi fost dacă în reîncarnarea asta ai fi fost maică-mea…”, a suspinat ea stându-i pe genunchi. „Având în vedere că nu sunt maică-ta, ce-ai zice să ne căsătorim?” a răspuns el.
După două săptămâni ea ajungea în California târându-şi după ea fiul, care nu mai avea chef să emigreze pentru a doua oară, cu o viză de logodnică de trei luni, la capătul cărora trebuia să se mărite sau să părăsească ţara. S-au căsătorit.
Mi-am petrecut prima zi în Chile învârtindu-mă prin Santiago cu o hartă în mână, pe o căldură uscată şi înăbuşitoare, pierzând timpul până la sosirea autobuzului care avea să mă ducă în sud. E un oraş modern, fără nimic exotic sau pitoresc, nu vezi indieni în haine tipice şi nici cartiere coloniale în culori îndrăzneţe, aşa cum văzusem cu bunicii în Guatemala sau Mexic. Am urcat cu funicularul până în vârful unui deal – un traseu obligatoriu pentru orice turist – şi mi-am făcut o idee despre întinderea capitalei, care pare fără de sfârşit, şi despre poluarea care o acoperă cu o 13
- CAIETUL MAYEI -
ceaţă prăfoasă. Pe seară m-am urcat într-un autobuz portocaliu care mergea spre sud, spre Chiloé.
Degeaba m-am chinuit să dorm legănată de mersul vehiculului şi de sforăiturile celorlalţi pasageri, am avut mereu probleme cu somnul, mai ales acum, când în vene îmi mai curg reziduurile vieţii pe care am dus-o. În zori ne-am oprit ca să mergem la toaletă şi să bem o cafea la un han situat într-un peisaj bucolic cu păşuni verzi şi vaci, după
care am mai mers nişte ore până la un debarcader rudimentar, unde ne-am dezmorţit oasele şi am cumpărat plăcinte cu brânză şi fructe de mare de la nişte femei în halate albe ca de infirmiere. Autobuzul a urcat pe un bac şi am traversat canalul Chacao: o jumătate de oră pe o mare liniştită şi luminoasă. Înţepeniţi de multele ceasuri pe scaun, am coborât cu toţii din autobuz şi ne-am sprijinit de balustradă. În ciuda vântului tăios, am admirat stolurile de pescăruşi, batiste pe cer, şi delfinii cu burtă albă care dansau în jurul ambarcaţiunii.
Autobuzul ne-a lăsat la Ancud, pe Insula Mare, al doilea oraş ca importanţă al arhipelagului. De acolo urma să iau alt autobuz până în satul unde mă aştepta Manuel Arias, dar am descoperit că-mi lipsea portofelul. Nini mă prevenise de existenta hoţilor de buzunare din Chile şi de abilitatea lor de iluzionişti: îţi fură şi sufletul cu zâmbetul pe buze. Bine că
mai aveam poza bunicului Popo şi paşaportul, astea erau în alt buzunar al rucsacului. Eram singură, fără un chior, într-o ţară necunoscută; dar dacă am învăţat ceva din aventurile nasoale de anul trecut e că nu trebuie să mă las copleşită de inconveniente minore.
Într-o prăvălioară de artizanat din piaţă care vindea ţesături, trei femei ţeseau şi stăteau de vorbă; mi-am zis că
dacă erau la fel ca Nini a mea aveau să mă ajute – chilienele sar în ajutorul celor aflaţi la ananghie, mai ales dacă aceştia sunt străini. Le-am explicat ce păţisem în spaniola mea şovăitoare; imediat au lăsat andrelele, mi-au oferit un scaun şi un suc şi s-au pornit să comenteze cazul luându-şi una 14
- ISABEL ALLENDE -
