la sfârşit.

Am ascultat de multe ori povestea – probabil romanţată – a dragostei bunicilor mei şi am ajuns s-o ştiu pe de rost, ca pe o poezie. Fireşte, nu cunosc amănuntele acelei nopţi, dar mi le pot imagina, doar îi cunosc pe amândoi. O fi bănuit dragul meu Popo în clipa în care îi deschidea uşa acestei chiliene că

se afla înaintea unei răspântii esenţiale şi că alegerea avea să-i determine destinul? Nu, sigur că nu, nu i-ar fi trecut lui prin minte o frază atât de ieftină. Iar Nini? Parcă o văd 12

- ISABEL ALLENDE -

mergând ca o somnambulă printre hainele aruncate pe jos şi scrumierele pline până la refuz, traversând livingul, intrând în dormitor şi aşezându-se pe pat, pentru că fotoliul şi scaunele erau ocupate de hârtii şi cărţi. El s-o fi aşezat lângă

ea în genunchi şi o fi îmbrăţişat-o, or fi rămas aşa o vreme, încercând să se obişnuiască cu intimitatea asta nouă. Poate că ei i s-a făcut prea cald, iar el a ajutat-o să-şi scoată

paltonul şi cizmele; poate că atunci s-au mângâiat ezitant, recunoscându-se, pipăindu-şi sufletul ca să fie siguri că nu se înşelau. „Miroşi a tutun şi a prăjituri. Şi eşti negru şi lucios ca o focă”, o fi spus ea. Fraza asta am auzit-o adesea.

Ultima parte a legendei n-am nevoie s-o inventez: mi-au povestit-o ei. După prima îmbrăţişare, Nini a fost sigură că-l mai cunoscuse pe astronom în altă viaţă şi alt secol, că asta era doar o reîntâlnire şi că semnele lor astrale şi prevestirile tarotului se completau! „Noroc că eşti bărbat, Paul.

Imaginează-ţi ce-ar fi fost dacă în reîncarnarea asta ai fi fost maică-mea…”, a suspinat ea stându-i pe genunchi. „Având în vedere că nu sunt maică-ta, ce-ai zice să ne căsătorim?” a răspuns el.

După două săptămâni ea ajungea în California târându-şi după ea fiul, care nu mai avea chef să emigreze pentru a doua oară, cu o viză de logodnică de trei luni, la capătul cărora trebuia să se mărite sau să părăsească ţara. S-au căsătorit.

Mi-am petrecut prima zi în Chile învârtindu-mă prin Santiago cu o hartă în mână, pe o căldură uscată şi înăbuşitoare, pierzând timpul până la sosirea autobuzului care avea să mă ducă în sud. E un oraş modern, fără nimic exotic sau pitoresc, nu vezi indieni în haine tipice şi nici cartiere coloniale în culori îndrăzneţe, aşa cum văzusem cu bunicii în Guatemala sau Mexic. Am urcat cu funicularul până în vârful unui deal – un traseu obligatoriu pentru orice turist – şi mi-am făcut o idee despre întinderea capitalei, care pare fără de sfârşit, şi despre poluarea care o acoperă cu o 13

- CAIETUL MAYEI -

ceaţă prăfoasă. Pe seară m-am urcat într-un autobuz portocaliu care mergea spre sud, spre Chiloé.

Degeaba m-am chinuit să dorm legănată de mersul vehiculului şi de sforăiturile celorlalţi pasageri, am avut mereu probleme cu somnul, mai ales acum, când în vene îmi mai curg reziduurile vieţii pe care am dus-o. În zori ne-am oprit ca să mergem la toaletă şi să bem o cafea la un han situat într-un peisaj bucolic cu păşuni verzi şi vaci, după

care am mai mers nişte ore până la un debarcader rudimentar, unde ne-am dezmorţit oasele şi am cumpărat plăcinte cu brânză şi fructe de mare de la nişte femei în halate albe ca de infirmiere. Autobuzul a urcat pe un bac şi am traversat canalul Chacao: o jumătate de oră pe o mare liniştită şi luminoasă. Înţepeniţi de multele ceasuri pe scaun, am coborât cu toţii din autobuz şi ne-am sprijinit de balustradă. În ciuda vântului tăios, am admirat stolurile de pescăruşi, batiste pe cer, şi delfinii cu burtă albă care dansau în jurul ambarcaţiunii.

Autobuzul ne-a lăsat la Ancud, pe Insula Mare, al doilea oraş ca importanţă al arhipelagului. De acolo urma să iau alt autobuz până în satul unde mă aştepta Manuel Arias, dar am descoperit că-mi lipsea portofelul. Nini mă prevenise de existenta hoţilor de buzunare din Chile şi de abilitatea lor de iluzionişti: îţi fură şi sufletul cu zâmbetul pe buze. Bine că

mai aveam poza bunicului Popo şi paşaportul, astea erau în alt buzunar al rucsacului. Eram singură, fără un chior, într-o ţară necunoscută; dar dacă am învăţat ceva din aventurile nasoale de anul trecut e că nu trebuie să mă las copleşită de inconveniente minore.

Într-o prăvălioară de artizanat din piaţă care vindea ţesături, trei femei ţeseau şi stăteau de vorbă; mi-am zis că

dacă erau la fel ca Nini a mea aveau să mă ajute – chilienele sar în ajutorul celor aflaţi la ananghie, mai ales dacă aceştia sunt străini. Le-am explicat ce păţisem în spaniola mea şovăitoare; imediat au lăsat andrelele, mi-au oferit un scaun şi un suc şi s-au pornit să comenteze cazul luându-şi una 14

- ISABEL ALLENDE -

alteia vorba din gură. Au vorbit la mobil şi mi-au făcut rost de transport: un văr care mergea în aceeaşi direcţie peste câteva ceasuri şi care mă putea duce dacă acceptam să facă

un ocol.

Am profitat de timpul rămas pentru a vizita satul şi muzeul bisericilor din Chiloé, proiectate de misionarii iezuiţi acum trei sute de ani şi ridicate de localnici, mari maeştri în lemn şi în construirea bărcilor. Bârnele se îmbină, iar acoperişul boltit seamănă cu o barcă răsturnată. Ieşind din muzeu am dat peste câine. De statură medie, şchiop, cu o blană cenuşie şi aspră şi o coadă ca vai de ea, dar demn ca un câine cu pedigree. I-am oferit plăcinta din rucsac; a apucat-o delicat între dinţii gălbui, a lăsat-o jos şi m-a privit în ochi, dându-mi de înţeles că avea nevoie nu de mâncare, ci de companie. Susan, mama mea vitregă, era dresoare de câini şi m-a învăţat să nu ating un animal până nu se apropie el primul de mine, semn că se simte în siguranţă, dar cu el am încălcat protocolul şi a fost OK. Am făcut pe turiştii împreună, iar la ora stabilită m-am întors la ţesătoarele mele. Câinele a rămas afară, doar cu o labă pe prag, politicos.

Vărul a venit cu un ceas mai devreme, într-o furgonetă

încărcată până la refuz şi împreună cu nevastă-sa şi un copil de ţâţă. Le-am mulţumit binefăcătoarelor mele, care în plus îmi oferiseră şi mobilul ca să vorbesc cu Manuel Arias, şi i-am spus la revedere câinelui, numai că acesta avea alt plan:

s-a întins la picioarele mele dând voios din coadă şi zâmbindu-mi ca o hienă. Îmi făcuse favoarea de a mă băga în seamă, acum eram norocosul său biped. Atunci am schimbat tactica. Shoo! Shoo! Fucking dog, am strigat în engleză, dar nici nu s-a clintit, în timp ce vărul observa scena cuprins de milă. „Nu vă faceţi griji, domnişoară, putem să-l luăm şi pe Fákin”, a spus în cele din urmă. Şi astfel s-a făcut câinele cenuşiu cu noul său nume (poate că într-o viaţă anterioară

se numea Prince). Ne-am înghesuit cu greu în furgonetă

15

- CAIETUL MAYEI -

plină ochi şi după o oră ajungeam în satul în care urma să

mă întâlnesc cu prietenul bunică-mii, în faţa bisericii, pe malul mării.

Satul, întemeiat de spanioli la 1567, e printre cele mai vechi din arhipelag şi are două mii de locuitori, care habar n-am unde erau, că se vedeau mai ales găini şi oi. L-am aşteptat pe Manuel aşezată pe treptele bisericii vopsite în alb şi albastru, cu Fákin alături şi privită de la distanţă de patru puşti tăcuţi şi serioşi. Despre Manuel ştiam doar că fusese prieten cu bunica şi nu se mai văzuseră din deceniul şapte, dar rămăseseră în contact, mai întâi prin scrisori, aşa cum se proceda în preistorie, apoi prin e-mail.

În fine, Manuel Arias şi-a făcut apariţia şi m-a recunoscut după descrierea bunică-mii făcută la telefon. Ce i-o fi spus?

Că sunt un fel de obelisc cu părul vopsit în cele patru culori primare şi cu un cercel în nas. Mi-a întins mâna şi m-a cercetat rapid, de la urmele de ojă albastră de pe unghiile roase, la blugii tociţi şi cizmele milităreşti date cu spray roz pe care le dobândisem de la Armata Salvării pe când eram cerşetoare.

— Sunt Manuel Arias, s-a prezentat el în engleză.

— Salut. Sunt urmărită de FBI, de Interpol şi de o mafie criminală din Las Vegas, l-am anunţat eu din prima, ca să n-avem vorbe.

— Să fie într-un ceas bun, a zis el.

— N-am omorât pe nimeni şi, sincer, nu cred c-o să vină

să mă caute aici, în curul lumii.

— Mersi.

— Scuze, n-am vrut să-ţi jignesc ţara, omule. De fapt, aici e frumos, numai verde şi apă, dar ca dracu de departe!

— Departe de ce?

— De California, de civilizaţie, de restul lumii. Nini nu mi-a zis c-o să fie aşa de frig.

— E vară, m-a informat el.

— Vară în ianuarie? Unde s-a mai văzut aşa ceva?

— În emisfera sudică, mi-a răspuns sec.

16

- ISABEL ALLENDE -

Naşpa, mi-am spus, tipul n-are simţul umorului. M-a invitat la un ceai până vine camionul care-i aducea un frigider şi care întârziase trei ore. Am intrat într-o casă care avea ca semn distinctiv o cârpă albă prinsă de un par, semn că acolo se vindea pâine proaspătă. Înăuntru erau patru mese rustice cu muşama pe ele şi scaune desperecheate, o tejghea şi o sobă pe care fierbea un ceainic negru de funingine. O femeie îndesată, cu râs contagios, l-a salutat pe Manuel Arias cu o sărutare pe obraz şi m-a cercetat nedumerită înainte de a repeta gestul.

— Americancă? l-a întrebat.