alteia vorba din gură. Au vorbit la mobil şi mi-au făcut rost de transport: un văr care mergea în aceeaşi direcţie peste câteva ceasuri şi care mă putea duce dacă acceptam să facă
un ocol.
Am profitat de timpul rămas pentru a vizita satul şi muzeul bisericilor din Chiloé, proiectate de misionarii iezuiţi acum trei sute de ani şi ridicate de localnici, mari maeştri în lemn şi în construirea bărcilor. Bârnele se îmbină, iar acoperişul boltit seamănă cu o barcă răsturnată. Ieşind din muzeu am dat peste câine. De statură medie, şchiop, cu o blană cenuşie şi aspră şi o coadă ca vai de ea, dar demn ca un câine cu pedigree. I-am oferit plăcinta din rucsac; a apucat-o delicat între dinţii gălbui, a lăsat-o jos şi m-a privit în ochi, dându-mi de înţeles că avea nevoie nu de mâncare, ci de companie. Susan, mama mea vitregă, era dresoare de câini şi m-a învăţat să nu ating un animal până nu se apropie el primul de mine, semn că se simte în siguranţă, dar cu el am încălcat protocolul şi a fost OK. Am făcut pe turiştii împreună, iar la ora stabilită m-am întors la ţesătoarele mele. Câinele a rămas afară, doar cu o labă pe prag, politicos.
Vărul a venit cu un ceas mai devreme, într-o furgonetă
încărcată până la refuz şi împreună cu nevastă-sa şi un copil de ţâţă. Le-am mulţumit binefăcătoarelor mele, care în plus îmi oferiseră şi mobilul ca să vorbesc cu Manuel Arias, şi i-am spus la revedere câinelui, numai că acesta avea alt plan:
s-a întins la picioarele mele dând voios din coadă şi zâmbindu-mi ca o hienă. Îmi făcuse favoarea de a mă băga în seamă, acum eram norocosul său biped. Atunci am schimbat tactica. Shoo! Shoo! Fucking dog, am strigat în engleză, dar nici nu s-a clintit, în timp ce vărul observa scena cuprins de milă. „Nu vă faceţi griji, domnişoară, putem să-l luăm şi pe Fákin”, a spus în cele din urmă. Şi astfel s-a făcut câinele cenuşiu cu noul său nume (poate că într-o viaţă anterioară
se numea Prince). Ne-am înghesuit cu greu în furgonetă
15
- CAIETUL MAYEI -
plină ochi şi după o oră ajungeam în satul în care urma să
mă întâlnesc cu prietenul bunică-mii, în faţa bisericii, pe malul mării.
Satul, întemeiat de spanioli la 1567, e printre cele mai vechi din arhipelag şi are două mii de locuitori, care habar n-am unde erau, că se vedeau mai ales găini şi oi. L-am aşteptat pe Manuel aşezată pe treptele bisericii vopsite în alb şi albastru, cu Fákin alături şi privită de la distanţă de patru puşti tăcuţi şi serioşi. Despre Manuel ştiam doar că fusese prieten cu bunica şi nu se mai văzuseră din deceniul şapte, dar rămăseseră în contact, mai întâi prin scrisori, aşa cum se proceda în preistorie, apoi prin e-mail.
În fine, Manuel Arias şi-a făcut apariţia şi m-a recunoscut după descrierea bunică-mii făcută la telefon. Ce i-o fi spus?
Că sunt un fel de obelisc cu părul vopsit în cele patru culori primare şi cu un cercel în nas. Mi-a întins mâna şi m-a cercetat rapid, de la urmele de ojă albastră de pe unghiile roase, la blugii tociţi şi cizmele milităreşti date cu spray roz pe care le dobândisem de la Armata Salvării pe când eram cerşetoare.
— Sunt Manuel Arias, s-a prezentat el în engleză.
— Salut. Sunt urmărită de FBI, de Interpol şi de o mafie criminală din Las Vegas, l-am anunţat eu din prima, ca să n-avem vorbe.
— Să fie într-un ceas bun, a zis el.
— N-am omorât pe nimeni şi, sincer, nu cred c-o să vină
să mă caute aici, în curul lumii.
— Mersi.
— Scuze, n-am vrut să-ţi jignesc ţara, omule. De fapt, aici e frumos, numai verde şi apă, dar ca dracu de departe!
— Departe de ce?
— De California, de civilizaţie, de restul lumii. Nini nu mi-a zis c-o să fie aşa de frig.
— E vară, m-a informat el.
— Vară în ianuarie? Unde s-a mai văzut aşa ceva?
— În emisfera sudică, mi-a răspuns sec.
16
- ISABEL ALLENDE -
Naşpa, mi-am spus, tipul n-are simţul umorului. M-a invitat la un ceai până vine camionul care-i aducea un frigider şi care întârziase trei ore. Am intrat într-o casă care avea ca semn distinctiv o cârpă albă prinsă de un par, semn că acolo se vindea pâine proaspătă. Înăuntru erau patru mese rustice cu muşama pe ele şi scaune desperecheate, o tejghea şi o sobă pe care fierbea un ceainic negru de funingine. O femeie îndesată, cu râs contagios, l-a salutat pe Manuel Arias cu o sărutare pe obraz şi m-a cercetat nedumerită înainte de a repeta gestul.
— Americancă? l-a întrebat.
— Nu se vede?
— Şi ce-a păţit la păr? a arătat ea spre capul meu vopsit.
— Aşa m-am născut, am răspuns eu, înţepată.
— Uite că gringuita vorbeşte creştineşte! a exclamat ea încântată. Staţi jos, acuşica vă aduc un ceiuţ.
M-a apucat de braţ şi m-a aşezat pe un scaun, în timp ce Manuel îmi explica că în Chile gringo i se spune oricărei persoane blonde şi vorbitoare de engleză, dar când se foloseşte diminutivul gringuito sau gringuita e vorba de o nuanţă afectuoasă.
Hangiţa ne-a adus pliculeţe de ceai şi un munte de felii de pâine atunci scoasă din cuptor, unt şi miere, instalându-se lângă noi ca să fie sigură că mâncăm ca lumea. Curând s-a auzit motorul horcăit al camionului care se hurduca pe strada nepavată şi plină de gropi aducând un frigider care se legăna în cutia lui. Femeia a ieşit în pragul uşii şi a tras un chiot; câţiva tineri au apărut pe dată, au dat jos frigiderul şi l-au cărat pe plajă, unde l-au urcat pe barca cu motor a lui Manuel.
Ambarcaţiunea avea vreo opt metri lungime, era din fibră
de sticlă, vopsită în alb-albastru-roşu, culorile drapelului chilian care flutura la prova, aproape identic cu cel al Texasului. Avea şi un nume, scris pe o latură: Cahuilla.
Băieţii au fixat cât au putut mai bine frigiderul în poziţie 17
- CAIETUL MAYEI -
