— Nu se vede?

— Şi ce-a păţit la păr? a arătat ea spre capul meu vopsit.

— Aşa m-am născut, am răspuns eu, înţepată.

— Uite că gringuita vorbeşte creştineşte! a exclamat ea încântată. Staţi jos, acuşica vă aduc un ceiuţ.

M-a apucat de braţ şi m-a aşezat pe un scaun, în timp ce Manuel îmi explica că în Chile gringo i se spune oricărei persoane blonde şi vorbitoare de engleză, dar când se foloseşte diminutivul gringuito sau gringuita e vorba de o nuanţă afectuoasă.

Hangiţa ne-a adus pliculeţe de ceai şi un munte de felii de pâine atunci scoasă din cuptor, unt şi miere, instalându-se lângă noi ca să fie sigură că mâncăm ca lumea. Curând s-a auzit motorul horcăit al camionului care se hurduca pe strada nepavată şi plină de gropi aducând un frigider care se legăna în cutia lui. Femeia a ieşit în pragul uşii şi a tras un chiot; câţiva tineri au apărut pe dată, au dat jos frigiderul şi l-au cărat pe plajă, unde l-au urcat pe barca cu motor a lui Manuel.

Ambarcaţiunea avea vreo opt metri lungime, era din fibră

de sticlă, vopsită în alb-albastru-roşu, culorile drapelului chilian care flutura la prova, aproape identic cu cel al Texasului. Avea şi un nume, scris pe o latură: Cahuilla.

Băieţii au fixat cât au putut mai bine frigiderul în poziţie 17

- CAIETUL MAYEI -

verticală şi m-au ajutat să urc la bord. Câinele a venit după

mine şchiopătând pieziş.

— Şi ăsta? a întrebat Manuel.

— Nu-i al meu, s-a luat după mine la Ancud. Mi s-a spus că sunt tare inteligenţi câinii chilieni, iar ăsta e de rasă

bună.

— Trebuie că e ciobănesc german corcit cu foxterier. Are corpul de câine de talie mare şi labe de rasă de talie mică, a fost de părere Manuel.

— Să vezi ce frumos o să fie după ce-i fac baie.

— Cum îl cheamă?

— Fucking dog, în chiliană Fákin.

— Sper să se înţeleagă cu pisicile mele. Iar noaptea va trebui să-l ţii legat ca să nu omoare oi.

— N-o să fie nevoie, o să doarmă cu mine.

Fákin s-a lipit de fundul bărcii, cu nasul între labele din faţă şi ochii ţintă la mine. Nu e drăgăstos, dar ne înţelegem în limbajul florei şi faunei: esperanto telepatic.

Pe cer se apropiau norii şi sufla un vânt îngheţat, dar marea era calmă. Manuel mi-a dat un poncho de lână şi n-a mai vorbit, atent la timonă şi la aparate – busolă, GPS, radio marin şi Dumnezeu ştie ce altceva –, în timp ce eu mă uitam la el pe furiş. Nini îmi spusese că era sociolog, sau cam aşa ceva, dar în barca asta puteai să juri că e marinar: de statură medie, subţire, puternic, numai fibră şi muşchi, tăbăcit de vântul sărat, cu riduri de expresie, păr tuns scurt şi ţepos, ochii la fel de cenuşii ca părul. Nu ştiu să calculez vârsta oamenilor; el arată mai bine de departe, pentru că

merge repede şi încă n-are cocoaşă de bătrâneţe, dar de aproape se vede că e mai în vârstă decât Nini, să tot aibă

şaptezeci şi ceva de ani. Am căzut ca o bombă în viaţa lui. Va trebui să calc ca pe ouă, ca să nu regrete că s-a oferit să mă

ţină.

După o oră de navigaţie, timp în care am trecut pe lângă

mai multe insuliţe aparent nelocuite (de fapt, sunt), Manuel 18

- ISABEL ALLENDE -

Arias mi-a semnalat un promontoriu care de departe era un fel de pată întunecată, dar de aproape s-a dovedit a fi o colină înconjurată de o plajă cu nisip negricios şi stânci, pe care se uscau patru bărci de lemn răsturnate cu burta în sus. A tras la un debarcader plutitor şi a azvârlit nişte odgoane groase copiilor care veniseră în fugă şi care au legat Cahuilla de nişte pari. „Bine ai venit în metropola noastră”, mi-a spus Manuel, arătând spre un cătun de case de lemn pe piloţi. M-a trecut un fior: acesta avea să fie de-acum înainte tot universul meu.

Un grup a coborât pe plajă să mă vadă. Manuel anunţase că o americancă avea să-l ajute la munca lui de cercetare, dar dacă se aşteptau la o persoană respectabilă au cam luat ţeapă: tricoul cu poza lui Obama pe care mi-l luase Nini de Crăciun mi se oprea deasupra buricului.

Coborâtul frigiderului fără să fie înclinat a fost treaba mai multor voluntari, care se îndemnau printre râsete şi se grăbeau, căci începuse să se întunece. Am urcat spre sat într-o adevărată procesiune: întâi frigiderul, apoi Manuel şi eu, în spate o duzină de puşti gălăgioşi, iar pe post de ariergardă o haită de maidanezi de toate culorile care-l lătrau furioşi pe Fákin, dar păstrând oarece distantă – atitudinea sa de dispreţ suprem arăta limpede că primul care s-ar fi apropiat şi-ar fi asumat consecinţele. Se pare că Fákin e greu de intimidat şi nu-i place să fie mirosit sub coadă. Am trecut pe lângă un cimitir unde păşteau capre cu ugerul plin, printre flori de plastic şi căsuţe de păpuşi pe morminte, unele conţinând mobilier pentru folosul morţilor.

În sat, casele pe pari erau legate între ele prin punţi de lemn, iar pe strada mare, ca să-i zic aşa, am văzut măgari, biciclete, un jeep al carabinierilor, poliţia locală, inscripţionat cu simbolul puştilor încrucişate, şi trei sau patru maşini vechi, care în California ar fi fost de colecţie dacă n-ar fi fost atât de paradite. Manuel mi-a explicat că, din cauza terenului neregulat şi a noroiului care se făcea pe timp de iarnă, transportul greu se face cu carul cu boi, cel uşor cu 19

- CAIETUL MAYEI -

catârii, iar oamenii se deplasează pe cai sau pe jos. Pancarte decolorate indicau prăvălii modeste, două magazine, farmacia, câteva cârciumi, două restaurante – adică vreo două mese de fier plasate în dreptul celor două pescării – şi un internet-cafe unde se vindeau baterii, băuturi gazoase, reviste şi suveniruri pentru turiştii care vin o dată pe săptămână cu agenţiile de ecoturism să guste cel mai bun curanto din Chiloé. Vă spun mai încolo ce e curanto, că încă

nu l-am gustat.

Un mic grup a avansat şi s-a uitat la mine în tăcere, până

când un tip cârn şi masiv ca un dulap s-a hotărât să mă

salute. Şi-a şters mâna de pantalon, apoi mi-a întins-o, zâmbind cu dinţi de aur. Era Aurelio Ñancupel, urmaşul unui faimos pirat şi personajul cel mai necesar din insulă, căci vinde alcool pe datorie, scoate măsele şi are un televizor cu ecran plat, la care se uită lumea atunci când e curent.

Cârciuma lui are un nume foarte nimerit, Taverna Mortului, fiind situată aproape de cimitir, deci oprire obligatorie menită

a uşura durerea înmormântării.

Ñancupel s-a făcut mormon în ideea de a avea mai multe neveste, descoperind prea târziu că aceştia renunţaseră la poligamie în urma unei noi revelaţii profetice, mai în ton cu Constituţia Statelor Unite. Aşa m-a lămurit Manuel Arias, în vreme ce preopinentul se prăpădea de râs, imitat de grupul de gură-cască. Manuel mi-a prezentat şi alte persoane, nu le-am reţinut numele, dar care mi s-au părut cam bătrâne ca să fie părinţii copiilor; acum ştiu că e vorba de bunicii lor, căci generaţia intermediară munceşte departe de această

insulă.

Şi-atunci s-a apropiat pe stradă cu un mers marţial o tipă

ca la cincizeci de ani, robustă şi frumoasă, cu pletele blond-încărunţite strânse într-un coc dezordonat la ceafă. Era Blanca Schnake, directoarea şcolii, sau tanti Blanca, cum îi spun oamenii în semn de respect. L-a pupat pe Manuel pe obraz, după obiceiul de aici, şi mi-a urat bun venit oficial în numele comunităţii; asta a topit gheaţa şi a strâns cercul de 20

- ISABEL ALLENDE -

curioşi în jurul meu. Tanti Blanca m-a invitat să vizitez şcoala a doua zi şi mi-a pus la dispoziţie biblioteca, două

computere şi jocuri video, pe care le pot folosi până în martie, când se întorc copiii la cursuri; până atunci le pot folosi nelimitat. A mai adăugat că sâmbăta la şcoală se pot vedea aceleaşi filme ca la Santiago, dar gratis. M-a bombardat cu întrebări, i-am rezumat, în spaniola mea de începător, călătoria mea de două zile din California şi furtul banilor, ceea ce a iscat hohotele de râs ale copiilor, repede puşi la punct de privirea ei glacială. „Mâine vă fac nişte scoici cu parmezan, ca să guste gringuita mâncarea noastră din Chiloé. Vă aştept pe la nouă”, l-a informat ea pe Manuel. Am aflat ulterior că se vine cu un ceas mai târziu, aşa e politicos.

Aici se mănâncă foarte târziu.

Ne-am terminat scurtul tur prin sat, ne-am aburcat într-o căruţă trasă de doi catâri în care se pusese deja frigiderul şi am luat-o pe o cărare abia vizibilă prin iarbă, urmaţi de Fákin.