informat
superiorii
în
legătură
cu
periculozitatea acestei faleze, dar aşa merg lucrurile, trebuie să moară un străin nevinovat ca să te ia cineva în seamă.”
După spusele lui Manuel, tot satul va avea grijă să încurce pistele şi să îngroape accidentul ca să ne protejeze pe mine şi pe băieţi de orice bănuială. Nu ar fi prima dată când, puşi să
opteze între adevărul adevărat – care uneori nu pică bine pentru nimeni – şi o tăcere discretă, de natură să-i ajute, aleg cea de-a doua cale.
Singură cu Manuel, i-am relatat propria mea versiune a celor întâmplate, inclusiv lupta corp la corp cu Arana şi faptul că nu-mi aminteam cum căzusem în prăpastie; eu credeam că eram destul de departe de margine. M-am tot gândit cum s-o fi petrecut scena. Poate că după ce mă lovise şi mă ameţise, Arana ajunsese la concluzia că nu aveam matriţele şi era cazul să scape de mine pentru că ştiam prea multe. O fi vrut să mă arunce de sus, dar nu sunt chiar uşurică şi pesemne se dezechilibrase, sau poate câinele Fákin îl atacase pe la spate şi-l făcuse să cadă odată cu mine. Pentru că Fákin îşi revenise după lovitura primită, dovadă că puştii l-au auzit lătrând. În absenţa cadavrului lui Arana, care ar putea oferi oarece dovezi, şi a colaborării celor doi băieţi, care par chitiţi să-şi ţină gura, nu e chip să te lămureşti. Nu pricep nici cum se face că marea l-a tras doar pe el, că doar căzuserăm amândoi în acelaşi loc, dar n-oi fi eu la curent cu mişcarea curenţilor marini din Chiloé.
— Nu crezi că în treaba asta şi-au cam băgat nasul băieţii, Manuel?
— Ce vrei să spui?
327
- CAIETUL MAYEI -
— Adică să fi tras ei corpul lui Arana în apă ca să-l ia marea…
— Păi, de ce s-o fi făcut?
— Poate pentru că tot ei l-au împins de pe faleză când au văzut că voia să mă omoare.
— Ia scoate-ţi ideea asta din cap şi ai grijă să n-o mai spui nici în glumă, că le poţi distruge viaţa lui Juanito şi lui Pedro. Asta vrei tu?
— Sigur că nu, Manuel, dar tare-aş vrea să ştiu adevărul.
— Adevărul e că bunicul tău Popo te-a salvat şi de Arana, şi de căderea pe pietre. Asta e explicaţia, gata cu întrebările.
Sub ordinele Administraţiei Maritime şi ale Marinei militare leşul a fost căutat timp de mai multe zile. Cu elicoptere, şalupe, plase întinse, plus doi scafandri, care nu l-au găsit, în schimb au scos la suprafaţă o motocicletă de pe la 1930, încrustată cu moluşte şi semănând cu o sculptură
suprarealistă, care va fi piesa cea mai valoroasă a muzeului nostru. Humilde Garay a bătut coasta pas cu pas, cu câinele Livingston alături, fără să găsească nici urmă din bietul turist. Se presupune că ar fi vorba de un anume Donald Richards, pentru că un american s-a înregistrat sub acest nume la hotelul Galionul Albastru din Ancud, a dormit acolo o noapte, apoi a dispărut. Văzând că nu se mai întoarce, administratorul hotelului, care citise în presa locală ştirea accidentului, a bănuit că e vorba de aceeaşi persoană şi a anunţat carabinierii. În valiză se aflau efecte personale, o lentilă fotografică marca Canon şi paşaportul lui Donald Richards, emis în Phoenix, Arizona, în 2009, nou-nouţ, cu o singură intrare internaţională, în Chile, pe 8 decembrie, adică în preziua accidentului. Formularul de intrare în ţară
spunea că venise în scopuri turistice. De la Santiago luase un avion spre Puerto Montt, dormise o noapte la hotelul din Ancud şi avea de gând să părăsească insula a doua zi; un traseu inexplicabil, căci nimeni nu vine din California în Chiloé ca să stea treizeci şi opt de ore.
328
- ISABEL ALLENDE -
Paşaportul îmi confirma teoria că Arana se afla în cercetarea Departamentului de Poliţie din Las Vegas şi nu putea părăsi Statele Unite folosindu-şi numele real. Iar să
procure un paşaport fals era pentru el floare la ureche. N-a venit nimeni de la consulatul american ca să vadă despre ce era vorba, s-au mulţumit cu raportul carabinierilor. Şi, dacă
şi-or fi dat osteneala să caute rudele defunctului ca să le dea de veste, precis că nu le-au găsit, printre cele trei sute de milioane de locuitori ai Statelor Unite or fi mii de Richards.
Nu se poate stabili niciun fel de legătură între mine şi Arana.
Am stat la spital până duminică, iar luni 13 decembrie am fost dusă acasă la don Lionel Schnake, unde am fost primită
ca un erou de război. Eram învineţită, cu douăzeci şi trei de copci în cap şi obligată să stau întinsă pe spate, fără pernă şi în semiîntuneric, din cauza contuziei cerebrale. Ca să mă
poată coase îmi răseseră o jumătate de cap – se vede că
destinul meu e să fiu cheală. De la precedenta radere, cea din septembrie, părul îmi crescuse vreo trei centimetri, astfel mi-am revăzut culoarea naturală, de un galben precum al Volkswagenului bunică-mii. Mai eram destul de umflată, dar apucasem să mă duc la dentista lui Millalobo, o doamnă cu nume german, rudă de departe cu familia Schnake. (Mă
întreb dacă o fi cineva în ţara asta care să nu fie înrudit cu familia Schnake). Dentista a fost de acord să-mi înlocuiască
dinţii lipsă, care vor arăta chiar mai bine decât cei originali, după cum m-a informat, şi să mi-i albească pe ceilalţi gratis, ca o favoare pentru Millalobo, care o ajutase să obţină un împrumut la bancă. Încă un exemplu de troc în carambol care mă favorizează pe mine.
Ar fi trebuit deci să stau întinsă şi cuminte, dar am avut parte de un alai de vizite: frumoasele vrăjitoare de la colibă
(una cu copilul nou-născut), familia Schnake în păr, prietenii lui Manuel şi ai Blancăi, Liliana Treviño cu iubitul ei doctorul Pedraza, localnici, fotbaliştii mei şi părintele Luciano Lyon.
„Îţi aduc împărtăşania muribunzilor, gringuita”, a râs el înmânându-mi o cutie cu bomboane de ciocolată. După care 329
- CAIETUL MAYEI -
m-a lămurit că asta se numeşte împărtăşania bolnavilor şi că
nu-i musai să fii pe moarte ca s-o primeşti. Aşa că numai de odihnă n-am avut parte.
