de o oră neştiind ce să facă, pe urmă intrase în apartament şi mă găsise. Rămânea de aflat dacă vocea de la telefon care ordonase uciderea lui Brandon Leeman era aceeaşi care le spusese celor doi criminali de unde să mă ia şi dacă vocea era a poliţistului corupt; putea fi unul, puteau fi mai mulţi.
Mike O’Kelly şi bunica n-au mers atât de departe încât să-l acuze fără dovezi pe ofiţerul Arana, dar nici nu l-au eliminat cu totul de pe lista suspecţilor; Freddy nici atât, de aceea şi tremura de frică. Tipul – sau tipii – care-i eliminase pe cei doi în deşert l-ar fi ucis şi pe el, dacă-l prindea. Nini era de părere că, dacă ticălosul era Arana, s-ar fi descotorosit de Freddy la Las Vegas, însă Mike a argumentat că ar fi cam greu să asasinezi un pacient în spital sau un protejat al oţelitelor Văduve întru Isus.
Manuel a plecat cu Blanca la Santiago, la doctorul Puga, la control. Între timp, cu mine s-a mutat Juanito Corrales, ca să termine în sfârşit volumul patru din Harry Potter. A trecut o săptămână de când am terminat-o cu Daniel, mai bine spus de când a terminat-o el cu mine, dar tot mai scâncesc şi umblu ca bătută. Oricum, m-am apucat de treabă, sunt ultimele săptămâni înainte de vacanţa de vară şi nu puteam lipsi de la şcoală.
Joi, pe 9 decembrie, m-am dus cu Juanito să cumpăr lână
de la doña Lucinda, ca să-i tricotez lui Manuel unul din fularele mele oribile, măcar atât să fac pentru el. Am luat cântarul nostru – scăpat ca prin minune de furia mea distrugătoare – pentru că al ei are cifrele şterse de vechi ce e, iar ca să-i îndulcesc ziua i-am dus o tartă cu pere, cam turtită, dar o să-i placă oricum. Uşa principală a rămas înţepenită de la cutremurul din 1960, se foloseşte uşa din spate, se trece prin curtea interioară, unde se află plantaţia de marijuana, cuptorul şi vălătucii de lână pentru vopsit, plus găinile care ciugulesc libere, iepurii în cuşti şi două
capre, care pe vremuri dădeau lapte pentru brânză, dar acum se bucură de o bătrâneţe lipsită de obligaţii. Fákin ne 316
- ISABEL ALLENDE -
însoţea cu mersul lui şui şi adulmecând întruna, astfel a aflat ce se petrecuse încă înainte de a intra noi în casă şi s-a apucat să urle. Imediat s-au auzit şi urletele câinilor din apropiere, apoi au urlat toţi câinii din insulă.
Înăuntru am găsit-o pe doña Lucinda în fotoliul de paie de lângă soba stinsă, îmbrăcată în rochia pentru biserică, cu rozariul în mâini şi cele trei fire albe strânse într-un coc, rece. Presimţind că era ultima ei zi pe această lume, se aranjase singură, ca să nu dea de lucru altora nici după
moarte. M-am aşezat pe jos lângă ea în timp ce Juanito anunţa vecinii, care începeau să vină, alertaţi de corul câinilor.
Vineri n-a muncit nimeni din cauza priveghiului, sâmbătă
am mers cu toţii s-o îngropăm. Moartea acestei femei centenare a produs o uimire generală, lumea o credea nemuritoare. La priveghi femeile au adus scaune, mulţimea a umplut curtea şi strada. Au pus-o pe masa pe care mânca şi cântărea lâna, într-un coşciug simplu, înconjurată de flori în borcane şi sticle de plastic – trandafiri, hortensii, garoafe şi crini. Bătrâneţea o micşorase, ocupa doar o jumătate de sicriu, capul sprijinit de pernă era ca al unui copil. I-au pus pe masă lumânări aprinse şi poza de la nuntă, colorată
manual, în care apărea în rochie de mireasă la braţul unui soldat în uniformă de pe vremuri, primul din cei şase soţi, de acum nouăzeci şi patru de ani.
Diaconul insulei a condus rugăciunile şi cântările cam false ale femeilor, în vreme ce bărbaţii îşi alinau la mesele din curte durerea cu bere şi porc cu ceapă. A doua zi a venit şi preotul itinerant, un misionar poreclit Trei Maree, pentru predicile sale interminabile, care încep cu prima maree şi se termină cu a treia; şi-a ţinut predica în biserica ticsită de lume, flori şi fum de lumânări care m-a făcut să am viziuni cu îngeri care tuşesc.
Sicriul se afla înaintea altarului pe o armătură metalică, acoperit de o pânză neagră cu cruce albă, încadrat de două
sfeşnice şi cu o copaie dedesubt, „în caz că dă pe dinafară”.
317
- CAIETUL MAYEI -
Nu ştiu ce-o fi asta, dar sună urât. Congregaţia s-a rugat şi a cântat valsuri locale acompaniată de două chitări, apoi Trei Maree a luat cuvântul şi preţ de şaizeci şi cinci de minute nu s-a mai oprit. A început prin a face elogiul doñei Lucinda, însă a trecut repede la alte teme, de politică, industria somonului şi fotbal, în timp ce enoriaşii picoteau. Acest misionar a venit în Chile acum cincizeci de ani şi tot mai vorbeşte cu accent străin. La împărtăşanie câţiva au început să lăcrimeze, ne-am molipsit cu toţii, până la urmă au plâns chiar şi chitariştii.
După ce s-a terminat slujba şi au bătut clopotele, opt bărbaţi au ridicat pe umeri sicriul care nu cântărea mai nimic şi au ieşit în pas solemn în stradă, urmaţi de tot satul care ducea florile. La cimitir, preotul a mai binecuvântat-o o dată pe răposată şi, chiar când se pregăteau să o coboare în groapă, au sosit gâfâind dulgherul de bărci şi fiu-său, aducând o căsuţă pentru mormânt perfectă, deşi făcută în grabă. Cum doña Lucinda nu mai avea rude în viaţă şi fusese găsită moartă de Juanito şi de mine, oamenii s-au perindat prin faţa noastră, prezentându-ne regretele lor cu o puternică
strângere de mână bătătorită de muncă, după care s-au îndreptat cu toţii spre Taverna Mortului ca să dea pe gât cinzeaca de rigoare.
Am plecat ultima din cimitir, când începea să se lase ceaţa pe mare. Zăbovisem gândindu-mă la cât îmi lipseau acum Manuel şi Blanca, la biata doña Lucinda, atât de iubită de toţi, la cât de lipsită de asistenţă fusese, prin comparaţie, înmormântarea lui Carmelo Corrales, dar mai ales la bunicul Popo. Nini voise să-i împrăştie cenuşa pe un munte, ca să fie cât mai aproape de cer, dar uite că au trecut patru ani şi urna de ceramică aşteaptă şi acum pe un scrin. Am urcat pe cărare spre grota Pincoyei, cu speranţa de a percepe prezenţa bunicului în aer şi a-i cere permisiunea de a-i aduce cenuşa pe insula asta, unde s-o îngrop în cimitir, marcând locul cu replică în miniatură a foişorului său astronomic, numai că el nu vine când îl chem, ci doar când vrea el, aşa că am 318
- ISABEL ALLENDE -
aşteptat în zadar pe faleză. Eram tristă din cauza lui Daniel şi bântuită de presimţiri rele.
Mareea urca, ceaţa era tot mai deasă, dar de sus zăream încă gura grotei şi, mai departe, formele mătăhăloase ale leilor de mare care dormeau pe stânci. Faleza are doar vreo şase metri înălţime, dar e foarte abruptă, parcă tăiată cu cuţitul; am coborât-o nu doar o dată împreună cu Juanito. E
nevoie de agilitate şi de noroc, poţi aluneca uşor şi-ţi rupe gâtul, de aceea turiştii nu au voie acolo.
Încerc acum să fac un rezumat al celor întâmplate în zilele acelea, aşa cum mi s-au relatat şi cum îmi aduc eu aminte, cu toate că mintea îmi funcţionează încă pe jumătate din cauza loviturii. Există o serie de aspecte neelucidate în ce priveşte accidentul, numai că pe aici nimeni n-are intenţia să
le cerceteze în mod serios.
Am stat deci o vreme privind de pe faleză peisajul repede înghiţit de ceaţă – oglinda argintie a mării, stâncile şi leii-de-mare nu se mai vedeau, totul era cenuşiu. În decembrie sunt zile luminoase şi altele reci, ca aceea, cu ceaţă sau o burniţă
aproape imperceptibilă, dar care se poate transforma oricând în aversă. Ziua aceea de marţi începuse cu un soare strălucitor, pe parcurs se lăsase ceaţa. Dacă în cimitir plutise doar un văl subţire, care aducea o notă de melancolie potrivită înmormântării străbunicii satului care fusese doña Lucinda, cu doar o oră mai târziu, de unde mă aflam, lumea era învăluită într-o pătură groasă, o metaforă perfectă pentru stătea mea de spirit. Furia, ruşinea, dezamăgirea şi lacrimile care mă cuprinseseră la pierderea lui Daniel lăsaseră locul unei tristeţi nelămurite şi schimbătoare precum ceaţa. Asta se cheamă deziluzie din dragoste, despre care Manuel Arias pretinde că ar fi cea mai banală tragedie din istoria omenirii –
numai că doare tare… Ceaţa e periculoasă, nu ştii ce te poate aştepta doi paşi mai încolo, e ca în romanele londoneze care-i plac atât de mult lui Mike O’Kelly, în care criminalul e apărat de ceaţa de pe Tamisa.
319
- CAIETUL MAYEI -
Mi s-a făcut frig, umezeala îmi pătrundea prin haine, mă
luase şi frica pentru că eram absolut singură. Am perceput o prezenţă, dar nu era bunicul Popo, era ceva vag ameninţător, ca un soi de animal mare, mi-am zis că imaginaţia îmi joacă
iar feste, dar tocmai atunci Fákin a început să mârâie, i s-a zbârlit părul de pe spinare şi şi-a arătat colţii. Am auzit nişte paşi vătuiţi.
— Cine e acolo?
Am mai auzit doi paşi şi din ceaţă a apărut o siluetă.
— Ţine câinele, Maya, eu sunt…
Era ofiţerul Arana. L-am recunoscut imediat, în ciuda ceţii şi a deghizării sale bizare, de turist american, cu pantaloni cadrilaţi, şapcă de baseball şi camera atârnată de gât. M-a cuprins o stare de adâncă vlăguire, o linişte îngheţată: uite cum lua sfârşit un an în care fugisem şi mă ascunsesem, un an de incertitudine.
